2.

Pe drum treceau bărbați cu coasele în spate și pe lamele lor, soarele lucea sinistru. Intrau pe ulița satului cu frunțile plecate de căldură și înaintau greoi, încet, întocmai ca într-o procesiune funerară.

Ileana stătea rezemată de stâlpul porții și răspundea din cap la salutul bărbaților. Ieși în drum, așteptând umilă, bicicleta impegatului.

– Nană Ileană! Nană Ileană!

– Bună zîua, fata mea. Ai închis de-amiază?

– Am închis. Dar mă întorc la doi că îmi aduce pita. Nană Ileană, ți-a mai scris Gheorghiuț? Când vine acasă?

– Tu, Ioană, o scris, da’ n-o zis când vine. Amu io mă tot uit după impegat că nu mai știu când o zîs că ajunge ultimu’ tren de la Brașov la Tiuș. Mă-ta cum îi?

– No, cum să fie, nană Ileană? De la Cluj, doctorii au zis că ficatul îi bolnav. Îi grav. Și buna zice că îi rău, și ochii verzi îi sticleau acum sub lacrimi.

Ioana, veni în sat, în casa învățătorului văduv, pe vremea când nu lega nici două cuvinte. Anica, mama Ioanei, rămase însărcinată, pe când era studentă la Farmacie. Fără un tată pentru copilul ei și un sprijin pentru a-l crește, Anica lăsă fata la părinți și după obținera diplomei, își luă post la singurul dispensar din Teiuș. Așa îl cunoscu pe învățătorul satului. De la prima soție, omul nu avu noroc de copii, iar din a doua căsătorie se născu Lucian, însă bărbatul trecu și fata pe numele lui, astfel că acum, puțini își aminteau că Ioana era un copil din flori.

Ioana era isteață și harnică, mai cuminte, poate, mai serioasă ca alte fete de-o seamă cu ea. Frumusețea ei simplă și modestă, cu accente în părul castaniu și ochii verzi, stătea de fapt, în vorba domoală și în zâmbetu-i cald.

Fata era acum studentă la Pedagogie, în Cluj, unde locuia cu bunicii dinspre mamă, despre care se știau puține și se discutau multe. Bătrânul lucrase în armată dar nimeni nu-i cunoștea gradul, participarea la război sau afinitatea politică, așa că era Domnul Sandu pentru toată lumea. Despre nevasta lui  se știa că fusese moașă la Spitalul de Femei din Cluj. Oamenii îi studiau cu interes la fiecare vizită; hainele, eleganța și distincția, îi deosebeau de restul lumii. Doamna Evi, unguroaică născută și crescută la Cluj, își purta părul scurt, vopsit și mereu coafat. Nu se acoperea cu batic, nici nu purta șorț, ori rochii înflorate. Deux piece-uri de stofă, de in, de mătase, asortate cu pălării cochete, broșe erau singurele piese vestimentare care se regăseau în garderoba doamnei de la oraș.  Amândoi vorbeau puțin, dar politicos și răspundeau oricui, zâmbind. Parcă erau mereu recunoscători pentru ceva. Umblau doar la nevasta popii, cu care se cunoșteau de la Cluj, însă ajutau cu recomandari sau sfaturi, pe oricine îi solicita. La sărbători, ocupau scaunele din față în Biserică, spre deliciul femeilor care îi studiau în amănunt, fără invidie, fără dispreț.

Ioana moștenea de la bunica ei, ochii verzi, ținuta mereu dreaptă și atenția pentru detalii. De la bunic, primea în dar, în fiecare vară, o carte și dragostea pentru cunoaștere, disciplină.  Vacanțele petrecute în casa lor, făcuseră din Ioana, o tânără educată, pedantă și cu bun gust. La fiecare sfârșit de vară, aducea cu ea în lunca Mureșului, prospețimea și eleganța bulevardelor, păstrând însă o oarecare timiditate, naivitate de fată crescută la țară.

Fetele din sat, cele de o vârstă cu ea, cele cu care crescuse pe Ulița Meșcreacului, o priveau cu invidie doar atunci când îmbrăca fustele croite la comandă. În rest, o iubeau și îi căutau mereu compania.

De o lună, de când se întoarse în sat de la școală și de când se îmbolnăvi maică-sa, Ioana vedea și de gospodăria casei, și de magazinul satului. Așa că pielea Ioanei era acum de culoarea cafelei cu lapte și în părul ei castaniu se împleteau șuvițe arse de soare.

Ileanei îi era dragă. O iubea și mai tare de când se ținuse de capul lui Gheorghiuț să se înscrie la facultate. Afară de Ioana, el era singurul beldean la facultate, fapt care nu îl bucura la fel de tare pe Ion. Nici nu se împotrivise, dar nici nu umbla drept de mândrie datorită acestui fapt. Și nu pentru că nu era mândru cu adevărat, ci pentru că se gândea la ei, la casă și gospodărie, la vite,la  pământ și vii, la toate câte erau de făcut. Cu bătrânețea în pragul casei, Ion se gândea la orașul care se furișa în sufletele tinerilor și vedea mai departe de cei 4 ani de studii. Îl vedea pe omul care va crește din Gheorghe și care nu se va întoarce în holda Beldiului, o dată ce își va primi diploma. Ileana, însă, vedea viitorul cu sufletu-i de mamă; pe Gheorghe însurat cu o fată bună, harnică, grijind de munca lor de-o viață și ocupând camerele din față pe care ea le pregătea temeinic. Pentru toate astea se ruga și mulțumea în fiecare seară.

Anunțuri