Pe drumul satului 1.

Pe drumul satului doar praful ridicat de copite sau roți se mai plimba nestingherit. De la furtuna din noaptea trecută, câteva crengi frânte și grâul ciufulit, au rămas mărturii ale urgiei. Soarele lui iulie a supt cu nesaț bălțile burtoase și acum, același colb gălbejit, rătăcea în albia drumului de țară.

La cotul de la Plopi, în capul satului, s-au adunat unul cât unul, țăranii care mai aveau de secerat și câțiva mucoși care nu foloseau nici la mânat calul, nici la strâns paie. Neobosiți, săreau șanțurile, se duelau în crengi de sălcii, brăzdând cu țipete de luptă, toropeala dimineții. Gălăgia lor se pierdea sub țăcănitul asurzitor, consecvent al combinei și al batozei.

Șapte sau opt săteni urmau fideli umbra plopilor, iar două femei, una mică, una puțin mai înăltuță, băteau miriștea în spatele combinei.

– Bună, mi sete!

Dar femeia străbătea zarea de sub căușul palmelor. Își ținea mâinile ridicate precum o streașină deasupra ochilor și mânecile rochiei i se răsfrângeau lăsând să i se vadă brațele albe nevăzute de soare, poate, niciodată.

– Hai tu, bună, să merem acasă că mi sete.

Se mai uită o clipă spre zare așteptând ca ceva să tulbure orizontul. Luă mâna fetei și, apăsată de povara muncilor neterminate, sări șanțul ca și în urmă cu 30 ani când se ținea și ea de poala cuiva. Trecură holdele, una în spatele celeilalte, mititica pe urmele cizmelor femeii. În ogradă, umbra nucului descreți sufletul femeii și dezlegă pașii fetei, care porni spre casă alergând.

Se opri să-și potrivească năframa și cu o ultimă speranță, se mai uită o dată peste gardul de liliac. Nimic. Nimic nu tulbura neliniștea din sufletul ei.Cu un oftat, rupse o varză și adună repede, în poala șurței, niște roșii, castraveți și multe frunze lipicioase pe poala rochiei.

– Mă Ioane, io fac și niște curechi, da’ de vine pe sară cu trenu’ de Cluj.

– Fă. Da’, la oameni ce le-om da de-amiază?

– Mămăligă. Omor un pui și fac tocană și pe sară or mânca din cuțât. Caș, slană, le  fierb și ouă și Dumnezo cu mila lor și-a noastă. Du-te de trage niște vin în cantă că deloc trece impegatu’ și l-oi chema să-mi spuie când trece ultimu’ tren de la Brașov.

De trei zile, impegatul bea câte-o cantă de vin la întoarcerea acasă și tot de trei zile, ultimul tren de la Brașov, la ora nouă trecea prin stație.

De trei zile, femeia aștepta vacile în capătul satului și le întorcea pe ale ei să mai pască o oră, două, lângă linia ferată. Și tot de trei seri se întorcea acasă, amărâtă, pe urma vacilor cu ugerele pline.

– Mâine vine și soră-mea după fată. N-ai uitat.

– Nu.

-Să arzi cuptoru’ și să ne faci niște pupuri. Auzi?

– Fac. Când te duci la gară, să duci și roțile astea de caș la Sabina, c-apoi miercuri oi duce io numa ouăle.

Femeia prinse puiul între picioare și cu o singură tăietură izbăvi treaba. Pasărea se zbătea sub palma femeii și moarte, aruncând stropi de sânge în colb, pe cizme și brațele femeii.

– Bună, da’ așa-i că pe Tucuț nu-l tai? Vreu să-l iau cu mine acasă și să-l fac domnișor de oraș.

– Și-l duci cu tine la școală?

– Da. Și îi iau cipici și pălărie ș-a să fie cocoșul încălțat. Hi hi hi, izbucni fata bătând din palme și sărind în cerc.

– Bună, și îl iau și pe Azorel și am să-l plimb în Parcu’ Mare.

– Și pe Tucuț?

– Păi nu, se gândi ea cu toată seriozitatea vârstei. Apoi tu, bună, cum să-i pun zgardă la Tucuț? Hi hi hi, și își lăsă capul pe spate cuprinzându-și, în același timp, mijlocul cu mâinile mânată de hohote de râs sănătos. Părul blond și creț i se desfăcu de sub baticul prins bunicește, la spate și se zvânta ca un soare în valurile bucuriei ei copilărești. Ochii albaștri se strângeau în două linii deasupra obrajilor pistruiați.

La șapte ani neîmpliniți, Emilia însuflețea curtea și viețile bătrânilor prin simpla ei prezență. Dar bucuria ei nu mai era atât de molipsitoare de când ultima scrisoare sosise la poarta lor. Ileana se perpelea sub dorul și așteptarea fiului ei, așa că nici cașul nu îi ieși de dimineață, iar acum nici apă nu puse la fiert ca să ciupelească puiul. Grijile îi scrâșneau printre dinți cu câte o înjurătură muierească:

– Bată-l vina, să-l bată de pui, cu pene și cu fulgi, cu tăt. Ioane!! Mă Ioane, m-auzi? Du-te trage niște apă că, în veci, am uitat să pui apă la fiert.

Omul, cu zece ani mai bătrân de cât ea și cu tot atât de multă răbdare, rezemă lopta de ușa grajdului și porni în ritmu-i către fântână. Emilia îl urma țopăind și chicotind.

– Hai moșule, fă-mă hinta!

Bărbatul o prinse de mânuțele ridicate și o legănă ușor de câteva ori.

– Mai vreu, moșule!

– Hai aci și dă-mi o pupă că te face moșu mai încolo.

Emilia se prinse cu mânuțele de gâtul lui și îndată îi acoperi obrazul cu o sărutare.

– Așa îmi place, moșule, că tu nu ai barbă. Bunelu mă zgârâie și l-am tot rugat să-și taie barba, da’ nu vrea. Tu să nu-ți lași barbă niciodată, bine moșule?

– Nici mustață?

– Nici.

– Păi, bunicu’ ăla din povestea ta, are și barbă și mustață.

– Da’ tu ești moșu, nu bunicu și tu mă asculți mereu. Copila își odihni capul pe umărul bătrânului obosită de veselia dimineții.