Despărțirea de mami și tati după lupte seculare cu Moș Ene

Când se lasă seara și la casa mea, mi se pune așa un sac cu pietre în spate de nici nu pot explica durerea și corvoada cu care îl purtăm, pe rând, când eu, când Theo.

Nu zic, Doamne ferește, că Iris ar fi un copil rău sau dificil; în concepția mea, nu există așa ceva ca și ”copil rău” , există doar erori de educare sau părinți obosiți, depășiți, necăjiți, etc. Dar ce poate fi mai neplăcut decât o zi numai bună de noi experiențe și descoperiri, distrusă de cineva fără chef, fără dispoziție, ursuz și ridicând mereu vocea la tine?

Gândește-te astfel: te-ai trezit binedispusă după un somn lung și odihnitor în brațele celui drag. Îți bei cafeaua liniștită, ajungi la muncă și un șef te întâmpină morocănos, colegul te repezește, toată ziua ești plimbată aiurea între departamente, iar la sfârșit, când te îndrepți spre casă, după un pahar de lapte cald, consortul te împinge în pat, te leagănă pe picioare, îți cântă, îți acoperă ochii cu căușul palmei, te ține strâns în brațe, toate astea ca tu să adormi iute, iute, atunci și nu mai târziu.

E trist că, de cele mai multe ori, la sfârșit de zi, nu știm să ne scuturăm de griji și necazuri. Le răsturnăm în camera de joacă a micuților, formând grămezi întregi de greșeli care în timp se vor sedimenta în copii frustrați, timorați, triști sau ”răsfățați”.  E de prisos acum să zugrăvesc analogii, dar un proverb se cade: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.

Și acum, cu dragoste despre luptele noastre cu somnul.

La prânz, Iris adoarme relativ ușor și repede. Seara, însă, ne jucăm, ne drăgălim, păpăm toți împreună, Iris face băiță și după cremuit, pijamălit, nu mai ieșim din dormitor. În dormitor, urmează un adevărat show, un exercițiu de răbdare și determinare. După ce bea jumătate din lăptic, Iris, întocmai zmeului din poveste, prinde puteri magice și o veselie fără margini îi animează sufletul, ochișorii și mânuțele cu care se prinde fervent de părul meu. Uneori mă distrează, alteori mă enervează, câteodată îmi stau vasele stivă în chiuvetă și la TV arată nu știu ce film fain pe care tare mi-ar plăcea să-l văd și eu.

Și așa începe distracția. Mai trage una, alta de pe noptiere, ne mai bebelușim, mai ”urcă musca pe perete”, mai ne jucăm cu Vincent, mai, mai, mai și Iris e tot pe baricade. Acum e momentul să stingem lumina. Și mama lui Iris se transformă într-o mare Angela Similea a secolului nostru. Încep timid cu ”În căsuța din pădure”, ”Un motan cât un pisoi”, ”Alunelu”, ”Are mama o fetiță” și muuulte alte șlagăre ale lumii copilărești și toate în gamă lento- slow cu acompaniament romantic de ochi închiși la solist. Tot acest spectacol e recompensat cu palme peste față, miorlăituri, scâncete, zâmbete, degete în nas, ochi, urechi, dar nu cu Sfântul Somn. Luăm o pauză, recităm din Eminescu, înduioșătoarea ”Mama” a lui Coșbuc, mai un Nicușor prostuț băiat, alte 2-3 poezii și dacă nici așa nu îl lasă pe Moș Ene lângă noi, trecem la repertoriul internațional: grecește, spaniolă din telenovele, vreun fragment pe italiană, ne întoarcem iarăși pe românește, iar dupa 45-50 minute, uneori mai târziu, niciodată mai repede de o jumătate de oră, Iris capitulează. Ușor, aproape pe nesimțite, dă drumul degetului meu, își aduce picioruțele la piept și se ghemuiește la pieptul meu. Acum nu mai vreau eu să plec de lângă ea. Minute întregi stau lipită cu nasul de buzele ei și îi miros respirația de lăptic, de bebeluș.

Acesta e ritualul nostru de seară cu seară. Am înțeles că indiferent de cât de mult timp am petrece cu ea pe timpul zilei, seara vine cu momentul despărțirii, ceea ce pe ea o întristează sau o sperie, nu știm. Cert este că  încearcă prin toate puterile să ne țină lângă ea, să se joace cu noi, ne vrea pe amândoi lângă ea, râde cu hohote la orice ghidușie a noastră, povestește, dansează, ne îmbrățișează, ne zâmbește, doar, doar vom amâna cât mai mult despărțirea.

Griji, necazuri, probleme, vase nespălate, haine necălcate, rămân la ușa dormitorului. Acolo ne jucăm, dormim și ne drăgălim. În general, copila noastră nu trage ponoasele supărărilor adunate peste zi. Sper ca și peste ani, indiferent de bilanțul zilei, să găsim un colț de zâmbet pentru copila noastră.

 

Anunțuri