Confesiunile unei mame de fată

De 27 ani sunt fiică, de 24 ani sunt soră, de 20 luni sunt soție și noră, iar de 11 luni sunt toate astea și, în plus, sunt și mamă.

În momentul în care medicii au scos-o pe fiica mea din burtică, am știut că am pierdut, că mi-a răms doar resemnarea în fața faptului că am nascut. Nu am născut pentru mine, ci pentru lume. Am dat lumii o fiică, o soră poate, o prietenă, o soție, o noră, o mamă sau cine știe ce altceva. Am îmbogățit universul, l-am făcut mai frumos, i-am dăruit o floare, un Iris..

Câte dintre noi avem puterea, dar și înțelepciunea de a accepta și înțelege că acești copii nu sunt ai noștri? Am născut pentru societate. Am dat viață unui om, ori dacă nu înțelegem la timp cât de vital e ca omul acela să crească  fără umbră, omul nu se va înălța atât cât i-a fost dat.

Îmi doresc pentru fiica mea să nu care un rucsac de sfaturi, opinii și păreri, fie ele ale noastre, ale parinților ei. Îmi doresc pentru copilul meu să aibă posibilitatea să aleagă pur, liber și neinfluențată.

Sper să am, sau să dobândesc înțelepciunea de a trăi pentru mine, prin mine și nu prin ea, pentru ea; altfel ea nu va zbura niciodată cu aripi larg deschise…a vorbit un pui de om care se chinuie de mult prea mulți ani să părăsească cuibul de puf.

E vineri! Naştem!!!

E joi seara. Calm şi linişte încă… Mă pun în pat şi îmi mângâi uşor burtica. De mîine nu o să o mai am; adio 4 perne în pat, adio cărării către baie, adio şuturilor între coaste…mă întristez şi o cuprind cu mâinile promiţându-i că totul va fi bine, că mâine voi avea grijă să nu o doară nimic. Îi vorbesc pentru ultima oară şi plâng ştiind cât de mult îmi va lipsi. Nu am emoţii şi nu mi-e teama pentru ziua de mâine. M-am pregătit din timp, ştiu exact ce ne aşteaptă, dar e acolo în spate, undeva, un sentiment care îmi strânge sufletul. Ştiu că nu voi naşte mâine, cu toate că mergem destul de dimineaţă pentru inducere şi sper într-un travaliu scurt şi eficient (beneficiile gândirii pozitive sunt nule dacă nu îţi însuşeşti sentimenul pozitiv). Adorm într-un final, dar cu regrete şi oarecum îndoită. Oare ar fi trebuit să mai aşteptăm?

E dimineaţă. Nu ştiu dacă am dormit. Mă simt obosită şi parcă am un gând.. Dar ce mai contează? De azi voi avea bebeluşul meu. Voi fi MAMI!!!

În bucătărie, mami e cu ochii în lacrimi, iar Theo nu găseşte câte ceva. Eu sunt calmă şi încerc să rămân aşa, însă la sosirea la spital, din cauză că Theo uită portofelul în maşină, mă cam enervez..Trece..Mă uit la spital în toată măreţia lui şi îmi doresc să mă întorc acasă în patul meu şi să o nasc acolo.

Aşteptăm câteva ore bune pe coridor (pe nişte canapele confortabile, ce-i drept) şi speranţa ca pitica noastră să sosească de Dragobete şi de aniversarea noastră, se stinge uşor. Nu contează. Vreau să fie bine, să fie sănătoasă, să nu o chinui printr-un travaliu lung şi violent. Nu mi-e frică, dar totuşi am sentimentul acela că se va întâmpla ceva. Îi spun mamei mele: ” Sufăr oricât numai să mă lase ăştia să nasc natural.” Mami mă reasigură că totul va fi bine şi că voi naşte cât se poate de natural.

Doctorul mă strigă pentru un control pe masă ca să se asigure că am luat decizia corectă (el, nu eu, doar nu m-am programat singură pentru inducere). Eu încep să îmi doresc să mă trimită acasă. Acum ştiu că aş mai aştepta. Dar mi-e teamă de nenorocita aia de placentă. Şi de ce nu am luat în greutate în ultima lună?! În fine. Nu mă trimite nicăieri, îmi spune doar că în câteva minute mă instalează în salon şi va veni să-mi aplice un gel pe colul uterin pentru a declanşa contracţiile uterine. E ora 11.

După aproximativ 30 minute, o asistentă mă conduce spre unul dintre saloane. În patul vecin e o proaspătă mămică de fetiţă. Facem puţină conversaţie de complezenţă, dar mi-e greu să mă concentrez să vorbesc greceşte. Vorbesc cu mami, încerc să observ ce mai are mămica asta şi eu nu am pus în bagaj ca să mi se aducă în caz de nevoie.

Vine doctorul cu 2 asistente. Îi scoate pe ai mei afară. Mă uit lung dupa soţul meu, dar el nu-mi înţelege privirea fiindcă m-am ţinut tare până acum. (L-am întrebat ulterior dacă a simţit că mi-e frică şi mi-a spus că îl durea sufletul de fiecare dată cînd se uita în ochii mei şi înţelegea câtă teamă ascund.) Îmi fac cruce cu limba în cerul gurii şi ascult docilă ce mi se explică în greceşte. Nu cer explicaţii în engleză deocamdată, pentru că reuşesc să mă adun şi să înţeleg procedura.

Mi se spune să nu mă ridic din pat pentru 2 ore. Între timp primesc o vizită de la o bebeluşă mulatră, deosebit de dulce şi frumoasă, care a venit pe lume în acelaşi spital. Mămica ei mă încurajează spunându-mi că persoalul spitalului e deosebit şi voi fi tratată regeşte. Povestim, primesc mesaj de la Anda de pe forum, mă sună de acasă din România şi timpul trece cumva. Nu mai reuşesc să fiu coerentă în conversaţii şi întreb de multe ori aceleaşi lucruri. Aş vrea să mă controlez.

Nu am dureri. Mergem să ne plimbăm puâin pe coridoare. Ei parcă, parcă simt o durere în partea de jos a burţii, aşa ca la menstruaţie. Ne întoarcem în salon şi o rog pe mami să-mi împletească părul.

E ora 16 şi durerile se intensifică, intră într-un ciclu regulat de 10 minute.  În mai puţin de 1 oră jumătate ajungem la contracţii din 5 în 5 minute. Sunt suportabile şi mă gândesc eu că intensitatea nu are cum să mai crească foarte mult. Vine o moaşă să-mi verifice dilataţia.  La ora 18: 30 aveam doar 2 cm dilataţie. Colul rezistă bine, copilul e încă sus, deci ne aşteaptă o noapte lungă.  Ne mai plimbăm puţin ca să o ajutăm să coboare în bazin. Durerile sunt dureri acum. Îmi aie respiraţia şi mă obligă să mă opresc din mers. Mi-e ruşine şi milă să mă vadă mami aşa. E cu ochii în lacrimi încă de azi dimineaţă şi nu aş vrea să sufere.

O moaşă mai dură, mai aspră mă trimite în pat. Îmi spune că trebuie să mă întind, să încerc să dorm fiindcă nu nasc până mâine la 05-06 dimineaţa.  Nu-mi place cum îmi vorbeşte, mi se pare că are ceva cu mine şi îi spun soţului că nu aş vrea să mă asiste ea la naştere. Mergem în cameră şi mă întind, dar nu mă pot odihni nici măcar psihic deoarece vecina mea are vizitatori, mulţi şi foarte gălăgioşi vizitatori.  Mă uit la ceas cu toate că la cursurile Lamaze ni s-a spus să uităm cu desăvârşire că timpul se măsoară. Încerc să-i vorbesc prin gând bebeluşei. O rog să coboare, să mă ajute, să ne ajute. Închid ochii şi cer I-pod-ul. Ascult la nesfârşit Gypsy Kings- Bamboleo. Durerea e atât de mare încât simt nevoia să cânt ca să o acopăr. Simt o mână pe umărul stâng şi ştiu că nu e Theo sau mami pentru că le interzisesem adineauri să mă atingă. Mă zmucesc şi îl aud pe Theo cum o îndepărtează pe maică-sa. Acum sunt furioasă şi în dureri. De ce a venit? Îl vreau doar pe el şi pe mami mea. Uit şi de asta cu următoarea contracţie. Deschid ochii şi o văd, dar nu o salut. Ea îmi zâmbeşte larg şi eu mă întreb dacă râde că mă doare. Îl trimit pe Theo să tragă draperia din jurul patului să nu o mai văd. Mami va înţelege. Off săraca mami! Nu înţelege limba, nu m-a lăsat nici să o chem pe Nicoleta să-i mai ţină companie şi acum mai veni şi soacră-mea să o agite cu poveştile ei. Gata! Trebuie să mă concentrez la ce fac aici. Mami se descurcă. E doar o noapte, doar un travaliu şi trecem noi cumva de toate.

Vine moaşa, şefa de secţie, care e prietenă bună cu soacra. Îmi verifică dilataţia. 2 cm. Eu înnebunesc. Au trecut 2 ore de la ultimii 2 cm şi nu am progresat deloc? Aparţinătorilor li se sugerează să meargă acasă întrucât naştem abia dimineaţă. Întreb dacă mami nu poate să rămână. Ştiu că ar fi foarte neliniştită acasă. Răspunsuri care nu mă satisfac. Pleacă împreună cu soacra. Mi se rupe sufletul, dar măcar acum pot să urlu când mă doare. Ce prostie chestia asta cu respiraţia de la Lamaze! Eu una nu pot respira adânc aşa cum vor ei. Simt că se desfac toate în mine. Ieşim din nou pe coridoare şi încerc să-mi mişc bazinul ca într-un dans latino. Durerea se atenuează sau cel putin aşa mi se pare.

Mă cheamă la monitorizare fetală. Ei acum se îngroaşă gluma fiindcă sunt legată cu centurile alea şi nu mă pot mişca. Contracţiile s-au unit. Nu mai există pauză între ele. Ce naiba?! Mă uit la Theo şi îl implor să îmi facă ceva. Se uită la ceas şi îl văd că e disperat, că ceva nu e în regulă. Nu mai judec limpede. Îl implor să mă omoare. Îl şantajez spunându-i că dacă m-ar iubi, m-ar omorî, nu m-ar lăsa să mă chinui aşa rău. El îmi spune să mă gândesc la fetiţa noastră, la cum arată, cât e de mare. Încerc să mi-o imaginez, dar nu văd nimic. Capul meu e gol, nu mai poate crea himere sau sentimente de euforie. Calculez câţi paşi sunt până la cea mai apropiată fereastră, apoi mă uit la ceasul de pe perete să văd dacă pauza dintre contracţii e suficient de lungă ca eu să pot să ajung până la geam, să-l deschid şi să sar. Nu mai sunt disperată, strig, urlu întocmai ca o posedată. Moaşele şi rezidenta încearcă să mă liniştească, îmi vorbesc frumos, mă îmbărbătează. Rezidenta îmi verifică dilataţia şi anunţă 4,5 cm. Wowww! Hai că suntem pe drumul cel bun. Mă revigorează vestea asta. Ea îmi spune că o să mă ajute puţin la dilatare şi sfredeleşte cu degetele in colul meu.

Simt o nevoie acută să merg la toaletă. Theo mă ajută. Am pierdut colul. Super! Ăsta e semn că suntem chiar pe drumul cel bun. Mă întorc cuminte la monitorizare şi îmi promit că voi răbda atât cât e nevoie. Îl sărut pe Theo şi îmi cer iertare că l-am rugat să mă omoare.

De aici nu mai ştiu cum am scăpat. Durerile erau atât de lungi şi intense încât nici nu mai dădeam drumul la bara de deasupra patului. Cred că am făcut pişu pe mine. Sau e „apa” ? Theo cheamă o moaşă. E pentru prima oară când îl văd aşa speriat. Îi spune în greceşte că o contracţie e în medie 40-45 secunde şi pauza dintre ele maxim 15 secunde. Ea îi spune că nu se poate pentru că aparatul ar înregistra. Stă cu mine să se convingă şi într-adevăr contracţiile se succed la intervale de 15-20 secunde, maxim 1 minut. Îi spun că am făcut pipi în pat şi aş vrea să mă ridic să mă curăţ. Ea îmi spune că poate fi apa şi vrea să verifice. Când îmi ridică poala cămeşii vede că eu zăceam într-o baltă de sânge. Iese fără să ne spună ceva şi se întoarce cu moaşa aia „rea” şi şeful de secţie (ginecologul). Mă controlează amândoi, bolborosesc ceva, eu nu descifrez, Theo e afară şi îl văd pe doctor cum se întoarce spre mine, mă mângâie pe frunte şi îmi spune că trebuie să mergem la cezariană întrucât colul nu e dilatat şi riscăm să intre copilaşul în suferinţă fetală. Nu am niciun sentiment, nicio emoţie, dar când îmi văd soţul mă simt umilită, învinsă, dezamăgită, mi-e ruşine de mine, de Theo, mă gândesc ce mult ne-am dorit o naştere naturală, să fim împreună când va sosi.  Îl rog să mă lase să o anunţ pe mami. Ştiu că se va speria. De aici mi s-a tăiat firul. Îmi amintesc că am deschis ochii şi deasupra mea era mami care mă pupa pe frunte şi îmi spunea că va fi bine şi în scurt timp voi scăpa de dureri şi voi avea bebeluşul meu. Nu îl mai văd pe Theo şi patul meu începe să se mişte. Îi strig „Te iubesc” lui mami şi mă rog să nu mor şi să rămână singură în Cipru. Îl caut pe Theo, dar nu îl văd; îl strig. Îmi răspunde. Vai nu aş vrea să mor. Încă nu ne-am plictisit unul de altul. Şi e aşa un soţ bun!

Se deschid nişte uşi mari şi văd deasupra capului neoane lungi trecând în fugă. Acum îmi e frică. Mi-e teamă că am să mor sau am să paralizez. Regret că nu am vorbit cu sora mea şi cu tati astăzi. Nu le-am spus cât îi iubesc. Măcar de ar salva fetiţa.

Am ajuns într-o sală mare. E un singur pat in mijloc şi tot felul de aparate în jur. Deasupra e suspendat un rotund din acelea cum vezi în filme, plin de beculeţe. Anestezista îmi explică ceva şi mă roagă să fiu cuminte, să nu mă mişc. Izbucnesc în plâns pentru prima dată şi îi spun că am dureri prea mari şi dese. O rog să nu mă paralizeze.

Stella, o moaşă frumoasă şi drăguţă, îmi spune să pun mâinile pe piept, în cruce, să aduc genunchii cât mai la piept (vorba vine că doar nu puteam din cauza burţii) şi să curbez coloana. Mă strânge în braţe ca într-o îmbrăţişare şi îmi repetă neîncetat la ureche că sunt pe cele mai bune mâini şi că în câteva minute am să-mi văd fetiţa. Simt o înţepătură, urmată de o înjurătură semn că a ratat. Mai urmează o serie înţepătură- înjurătură. Şi încă una. Şi a cincea e de succes. În tot timpul ăsta, pe lângă Stella, au mai venit o femeie şi un bărbat să mă ţină nemişcată în timpul contracţiilor.

Mă întind. Vine o contracţie. Ultima pe care o voi simţi. O savurez şi mă gândesc, că asta va fi cea mai apropiată experienţă de naştere pe care o voi avea vreodată. Niciodată nu voi putea să simt miracolul naşterii naturale. Plâng din nou şi anestezista se sperie crezând că mă doare ceva. Doar sufletul.

Mai simt o ştersură de durere, apoi un lichid pe burta, niste nylon care se lipeşte pe burtică. Începem. Nu am înţeles tot ce mi se făcea, dar am simţit când m-au tăiat. Nu am simţit durere, ci doar ca şi când cineva ar fi trasat o linie cu un pix pe burta mea. Încep să zic Tatăl Nostru, dar nu reuşesc să trec de „Pâinea noastră cea de toate zilele”.

Aud o exclamaţie de uimire, multă agitaţie în jurul meu, toţi sar de pe scaune (inclusiv tipul ăsta de la capul meu, cel cu oxigenul) şi simt cum mai multe mâini umblă în jurul meu. Înţeleg că sunt probleme şi că a început să-mi scadă tensiunea. Nu am înţeles exact care e problema şi îmi impun să mă adun. Îl întreb pe tipul ăsta de lângă mine dacă bebeluşul e bine. Îmi spune că acum îl scoate şi în curând o vom putea auzi şi vedea.

Trei ţipete. Cele mai frumoase trei ţipete din lume. E a mea. I-am cunoscut vocea. Parcă am auzit glasul ăsta dintotdeauna. Întorc capul în direcţia în care s-au dus ţipetele. Acum tace. Mai întreb o dată dacă e bine. Nu vreau să agasez, dar vreau să ştiu dacă e sănătoasă. Mi se explică procedura care se urmează pentru stabilirea scorului APGAR, iar cele 5 minute mi se par o veşnicie, mai ales că ea tace. Tipul cu oxigenul îmi spune că e bine, e întreagă şi acum e cu pediatra. Uite-o că vine. E înfofolită într-un cearceaf. O apleacă să o văd. E Theo! E toată Theo! O aduce aproape să o sărut, dar ea îmi prinde nasul. E flămândă şi asta mă face să râd. E fata lui tati. O ia şi o pun în incubator ca să o poată transporta în salonul nostru. Un bebeluş născut natural este lăsat la pieptul mamei ca să îşi regleze temperatura corpului; cei veniţi prin operaţie au nevoie de o perioadă la incubator pentru a-şi stabiliza temperatura.

Mă întorc cu privirea spre farfuria aia cu lumini deasupra capului meu şi sper să văd vreo reflecţie în ea, dar n-am noroc. Tremur. Mi-e frig. Băiatul cu oxigenul îmi spune că nu mi-e frig, tremur pentru a elibera tensiunea acumulată în timpul durerilor. Închid ochii şi zic Tatăl Nostru, de data asta până la capăt. Adorm şi mă trezesc mereu. Mi se pare că a trecut mult de când sunt în operaţie.  Mi se spune că mai durează foarte puţin şi în câteva minute sunt ajutată să mă mut de pe masa de operaţii pe pat; eu îmi târâi partea corpului pe care o mai simt, ei îmi iau picioarele. Ne îndreptăm spre aceleaşi uşi mari pe care am intrat. Ştiu că dincolo mă aşteaptă soţul meu şi bebeluşa noastră. Îl aud cum mă strigă. O aud pe mami, pe soacra mea; îmi spun toţi câte una alta despre fetiţă, dar mami mă linişteşte cu ce vreau să aud: are toate 20 degetele. Lui Theo i se pare că seamănă cu mine. Nu protestez şi îl las să vorbească numai ca să îi aud vocea.

Mami şi soacra mea pleacă. Rămânem singuri, dar nu ne spunem mare lucru. Ar fi de prisos. Ne simţim mai apropiaţi ca niciodată. Îmi spune că placenta se desprinsese de pe uter din cauză ca aveam contracţii, dar colul nu se deschidea. Dacă moaşa aia „rea” nu şi-ar fi dat seama la timp că există probleme, fetiţa ar fi murit asfixiată; 5 minute! De atâta timp ar fi fost nevoie pentru a se trasa o linie.

Azi, la aproape 2 săptămâni de la naştere, mă trezesc cu mâna pe operaţie şi cu ochii la ea şi cred că locul din sufletul omului alocat fericirii e prea îngust. Simt că pocnesc  de o bucurie dintr-alea care te aduc la lacrimi de fiecare dată când încearcă să se trezească şi se fofileşte toată sub păturică. Ne bebeluşim mult şi des, dar nu există cuvinte şi nici măcar sentimente destul de intense ca să descrie cum iubeşte o mamă.

Zilele sunt relativ uşoare fiindcă e buni cu noi. Tati ne ajută mult deasemenea, însă ca fiecare bebeluş, are şi Iris mofturile ei. Încercăm să trecem uşor peste ele şi să nu uităm niciodată de acele „5 minute”…