Confesiunile unei mame de fată

De 27 ani sunt fiică, de 24 ani sunt soră, de 20 luni sunt soție și noră, iar de 11 luni sunt toate astea și, în plus, sunt și mamă.

În momentul în care medicii au scos-o pe fiica mea din burtică, am știut că am pierdut, că mi-a răms doar resemnarea în fața faptului că am nascut. Nu am născut pentru mine, ci pentru lume. Am dat lumii o fiică, o soră poate, o prietenă, o soție, o noră, o mamă sau cine știe ce altceva. Am îmbogățit universul, l-am făcut mai frumos, i-am dăruit o floare, un Iris..

Câte dintre noi avem puterea, dar și înțelepciunea de a accepta și înțelege că acești copii nu sunt ai noștri? Am născut pentru societate. Am dat viață unui om, ori dacă nu înțelegem la timp cât de vital e ca omul acela să crească  fără umbră, omul nu se va înălța atât cât i-a fost dat.

Îmi doresc pentru fiica mea să nu care un rucsac de sfaturi, opinii și păreri, fie ele ale noastre, ale parinților ei. Îmi doresc pentru copilul meu să aibă posibilitatea să aleagă pur, liber și neinfluențată.

Sper să am, sau să dobândesc înțelepciunea de a trăi pentru mine, prin mine și nu prin ea, pentru ea; altfel ea nu va zbura niciodată cu aripi larg deschise…a vorbit un pui de om care se chinuie de mult prea mulți ani să părăsească cuibul de puf.