NICUȘOR ȘI PISICUȚA

Într-o zi de dimineață
A plecat mama la piață
Și i-a spus lui Nicușor:
Dragul mamei puișor,
Eu mă duc, tu fii cuminte,
Ce ți-oi spune ține minte.
Am lăsat ascuns în tindă
Pe dulap lângă oglindă
Lapte dulce-ntr-o ulcea
Să mănânci când ți-o plăcea.
Dar te uită și grijește
Să nu intre fără veste
Pisicuța mirosind,
Că atunci rămâi flămând!
Însă mama când pornește
Nicușor așa gândește:
Las’să vină, nu mi-e frică,
O învăț eu pe pisică!
Și la pândă, Nicușor
S-a ascuns după cuptor.
Când o vede pe pisică
Cum se uită la ulcică,
Nicu pleosc! Și deodată
Sare-n țăndări oala toată!
Și oglinda s-a știrbit,
Și pisica a fugit,
Cât e casa numai lapte
Și cioburi împrăștiate!
Nicule, prostuț băiat,
Pentru ce n-ai ascultat?!
Tu flămând și oala spartă
Și pedeapsa te așteaptă!

Anunțuri

Zdreanță de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

– „Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – „L-a mâncat!”
„Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
„S-a făcut a dracului!”

Iris. Iris e comică și, de meserie, teroristă.

Nu mai vrea în brațe, nu stă nici în cărucior, ignoră jucăriile frumos colorate de chineji pricepuți și militează vehement, chiar și în zilele cețoase, pentru dreptul ei de a-l vedea pe Lăbuș.

Ei, vedeți voi, dar nici Lăbuș nu-i un câine prost! Că doar îi place la mișel, să fie scărmănat și omenit, de aceea se și ghidușește pe lângă cea mai iubită din gospodărie.

Lăbuș dacă primește un os nu îl roade ca toți cățeii. El plimbă și aleargă osul ăla, ba îl și așează umil la picioarele celui mai înfocat suporter, știind vicleanul că va primi răsplată și mai mare pentru distrarea stăpânei.

Dar, și subliniez acest DAR, acest show se petrece cu, după caz, un bunic sau o bunică, îndoiți și fugăriți de o Iris prea șireată, căci de nu îl prinde-ndată pe Lăbuș cel jucăuș, se începe o corvoadă și un plâns neostenit.

La cele 7 luni ale ei, Iris are un simț al fashion-ului foarte bine dezvoltat; mai dezvoltat decât posibilitățile financiare ale umililor săi părinți, aș spune.

Domnișoara manifestă încă de pe acum preferințe coloristice sau pentru texturi și materiale. Parol! Deunăzi, zgribulită de frigul dimineților de octombrie, vrusei să îmbrac repede copila din dotare, cu o șalopetă flaușata, roz cu dungi albe, gândindu-mă, recunosc, la vremea de afară, nu la moda de la Milano.

Nu! Nu și gata! Deci nu i-a plăcut salopeta! A tras de bretele, s-a zmucit cu patos din brațele mele, ba chiar a recurs și la recuzita grea și a vărsat două lacrămi și a înălțat vreo 3 suspine până să mă convingă de profundul ei dispreț vizavi de biata șalopetă.

Dragelor tare n-aș vrea să vă povestesc despre nopțile noastre. Nu de alta, dar ar sări din schemă prea multe mituri despre botez, lapte praf și diversificare. Dar, pe scurt și foarte concis că se pregătește terorista de prima masă din noapte, mirifica mea fiică, încă se trezește de n-șpe mii de ori pe noapte. Nu din răsfăț, ci de foame. Că doar cine aleargă după Lăbuș ziua, ține trează pe mă-sa noaptea!

Cu toate astea, nu mă satur să o iubesc și să o drăgălesc de tot atâtea ori pe zi, de cîte, de fapt, n-are nevoie că îl are pe Sfântul Lăbuș care o răsfață necontenit.

Plouă. Nu acum, dar de când am venit în țară plouă mai mereu. Și e prima oară când asta mă deprimă.

Parcul din spatele casei nu mai miroase a melancolie, nu mai leagănă amintiri. Mi se pare că face doar umbră deasă frunzelor bătrâne și obosite de soare, silite să putrezească în mucezeala și întunecimea toamnei. Aleea ruptă, înghițită de băltoace mocirloase, nu mai are nimic din dulceața pesimismului bacovian, ea oglindește murdăria și nimicnicia zilelor noastre.

Mi-e și groază să cutreier cu gândul pe străzile orașului fiindcă m-aș împiedica de oameni abătuți sau beți, oameni dezgoliți de speranțe sau de oameni îmbracați cu haine de la alții. M-aș poticni în zidurile dezindustrializate de oameni prea zeloși să parvină ușor și repede.

Așadar, mă rog și sper într-o apocalipsă a comunismului european..

Aşa ne-am cunoscut

Am ieşit din sala de operaţii. În sfârşit!
Parcurgem acelaşi drum: un coridor lung tapetat cu uşi şi pe stânga, şi pe dreapta. Mă uit la femeia care împinge patul din spate. E obosită şi rimelul i s-a întins puţin sub ochi. Şi eu sunt obosită, tare obosită şi în plus nu mă pot opri din tremurat. Simt că tremură şi pătura pe mine. Aş vrea să le cer iertare că nu le-am lăsat liniştite la început de week-end. Vreau să zic ceva, dar mi se opreşte vocea în gât.
„Mwro mou! Mwro mou!”
” Iubita lui mami, felicitari!”
„Bravo agapi mou! You did well! She’s perfect!”
Îi aud, dar nu îi văd. Ei tot vorbesc cu mine, dar eu nu îi văd. Oare am murit?
Ahh, în sfârşit o văd pe mami. Off mami mea! Ce durere în ochii ei! N-o fi înţeles nimic din ce mi se întâmplă. Cred că a trăit un coşmar până m-a văzut.
Şi Theo? Îl văd acum şi pe el. Are lacrimi în ochi. Cred că de fericire.
Am ajuns în salon. Vine soacră-mea să îmi spună ceva despre fetiţă. Mă oboseşte fantastic, dar ce să-i spun?

O caut pe mami cu privirea. E într-un colţ, îşi aşteaptă rândul. Ştie că am nevoie de ea şi mă lasă să mă agăţ cu sufletul de privirea ei caldă. Mă liniştesc uitându-mă în ochii ei şi înţeleg tot ce vreau să ştiu: am făcut-o bunică mândră de fetiţă sănătoasă.

Soacră-mea vorbeşte şi vorbeşte şi se tot agită, îşi flutură părul, mâinile, se agaţă în punga de urină, se aşează pe pat, îmi explică, îmi povesteşte, dar eu nu mai am puterea nici măcar să o ascult din politeţe. Nu schiţez nimic în direcţia ei. Mă uit la Theo şi îl întreb cum e fetiţa. Îmi arată pozele cu ea în incubator (care nu e incubator, ci o cutie sterilă unde se ţin bebeluşii până se usucă vernixul pe ei) şi mi se pare…ciudată.
Îi spun mamei că fetiţa e ciudată, parcă nu e a mea. Mami râde şi îmi povesteşte cum îşi sugea degetuţele când au adus-o. Aaa, parcă asta încerca să-mi arate soacră-mea când îşi îndesa pumnul în gură.
O asistentă îi roagă să plece ca să mă pot odihni. Ciudat, dar mă bucur că voi rămâne singură. Imediat ce or să plece am să merg la fetiţa mea să o studiez în voie.
Primul şoc: nu îmi simt corpul de la brâu în jos şi de aceea nu voi putea coborî să merg la bebeluş. Nu ştiu de ce mi-am imaginat altceva. Credeam că… De fapt, habar n-am ce credeam, dar ştiu că am simţit că mi s-a făcut o mare nedreptate. Îl întreb pe Theo, care a primit permisiunea să mai stea jumătate de oră cu mine, de ce mi s-a făcut cezariană. Cred că mi-a explicat ceva, dar nu îl aud. Mă întorc la gândurile mele şi vreau cu tot sufletul să merg la ea. Ne desparte un perete, un singur perete.

El vede că nu mă pot concentra şi tace. Stăm aşa în tăcere pentru câteva clipe şi ne gândim amândoi la ea.  Eu îl întreb la fiecare 2 minute: „You’ve seen her, mwro mou? She’s beautiful, isn’t she?”.
El pleacă şi rămân singură. Încep să conştientizez că pot să mişc degetele de la picioare. Deodată simt că mi-a rămas mare corpul meu; mi-a rămas mare precum o bluză. Nu găsesc curaj să mă uit sub pătură şi nici în suflet. Burtica! S-a dus burtica..

Aştept dimineaţa ca să-mi aducă „burtica”… O cheamă Iris pe burtica mea, dar nu pot să-i articulez numele. E încă „burtica”.

Mă uit la ceasul de pe perete şi încerc să mişc manoşele cu privirea. Aş vrea să am o super-putere să pun timpul în mişcare. Adorm, mă trezesc, iar adorm şi mă trezesc. O aştept.

E ora 7 când o asistentă trage draperiile care înconjoară patul meu. Mă întreabă dacă vreau să-mi cunosc fiica. Atunci observ un pătuţ mic în spatele ei. Ameţesc. Mă inundă un stol de fluturi şi inima mea o ia razna.

Închid ochii până mi-o pune alături în pat. Încerc să-mi golesc mintea de amintiri şi imagini; chipul ei vreau să fie singura mea amintire, singura imagine din sufletul meu. Îmi cobor uşor privirea şi încerc să nu o trezesc atunci când tot sufletul meu se va ancora de trupuşorul ei. Doamne Iisuse! Ai pus Tu minunea asta în trupul meu? A ieşit din mine! Eu am făcut asta! E a mea! Doamne, e a mea! Mi-ai dat-o mie! Iisuse e vie! Burtica!

Ah i-am tulburat somnul fiindcă lacrimile mele sunt reci şi grele pe obrazul ei. Şi-a deschis ochii şi mă priveşte fix. Ştiu că mă vede. Oare aşteaptă să îi spun ceva? Mă cunoaşte? Mi-e teamă să îi vorbesc să nu se sperie de vocea mea. Continuă să mă privească. Şi eu pe ea. Ce să-i spun? Zic repede un Tatăl Nostru şi mă mai gândesc. Deschide guriţa. Înţeleg atunci că a făcut ea primul pas. Îmi dezgolesc sânul şi i-l ofer. Ea prinde cu nădejde şi îmi spune parcă: „Vezi? N-a fost greu!”.

E 7:30 dimineaţa. E prima oară când la 7:30 dimineaţa sunt altceva. Sunt MAMĂ!

E vineri! Naştem!!!

E joi seara. Calm şi linişte încă… Mă pun în pat şi îmi mângâi uşor burtica. De mîine nu o să o mai am; adio 4 perne în pat, adio cărării către baie, adio şuturilor între coaste…mă întristez şi o cuprind cu mâinile promiţându-i că totul va fi bine, că mâine voi avea grijă să nu o doară nimic. Îi vorbesc pentru ultima oară şi plâng ştiind cât de mult îmi va lipsi. Nu am emoţii şi nu mi-e teama pentru ziua de mâine. M-am pregătit din timp, ştiu exact ce ne aşteaptă, dar e acolo în spate, undeva, un sentiment care îmi strânge sufletul. Ştiu că nu voi naşte mâine, cu toate că mergem destul de dimineaţă pentru inducere şi sper într-un travaliu scurt şi eficient (beneficiile gândirii pozitive sunt nule dacă nu îţi însuşeşti sentimenul pozitiv). Adorm într-un final, dar cu regrete şi oarecum îndoită. Oare ar fi trebuit să mai aşteptăm?

E dimineaţă. Nu ştiu dacă am dormit. Mă simt obosită şi parcă am un gând.. Dar ce mai contează? De azi voi avea bebeluşul meu. Voi fi MAMI!!!

În bucătărie, mami e cu ochii în lacrimi, iar Theo nu găseşte câte ceva. Eu sunt calmă şi încerc să rămân aşa, însă la sosirea la spital, din cauză că Theo uită portofelul în maşină, mă cam enervez..Trece..Mă uit la spital în toată măreţia lui şi îmi doresc să mă întorc acasă în patul meu şi să o nasc acolo.

Aşteptăm câteva ore bune pe coridor (pe nişte canapele confortabile, ce-i drept) şi speranţa ca pitica noastră să sosească de Dragobete şi de aniversarea noastră, se stinge uşor. Nu contează. Vreau să fie bine, să fie sănătoasă, să nu o chinui printr-un travaliu lung şi violent. Nu mi-e frică, dar totuşi am sentimentul acela că se va întâmpla ceva. Îi spun mamei mele: ” Sufăr oricât numai să mă lase ăştia să nasc natural.” Mami mă reasigură că totul va fi bine şi că voi naşte cât se poate de natural.

Doctorul mă strigă pentru un control pe masă ca să se asigure că am luat decizia corectă (el, nu eu, doar nu m-am programat singură pentru inducere). Eu încep să îmi doresc să mă trimită acasă. Acum ştiu că aş mai aştepta. Dar mi-e teamă de nenorocita aia de placentă. Şi de ce nu am luat în greutate în ultima lună?! În fine. Nu mă trimite nicăieri, îmi spune doar că în câteva minute mă instalează în salon şi va veni să-mi aplice un gel pe colul uterin pentru a declanşa contracţiile uterine. E ora 11.

După aproximativ 30 minute, o asistentă mă conduce spre unul dintre saloane. În patul vecin e o proaspătă mămică de fetiţă. Facem puţină conversaţie de complezenţă, dar mi-e greu să mă concentrez să vorbesc greceşte. Vorbesc cu mami, încerc să observ ce mai are mămica asta şi eu nu am pus în bagaj ca să mi se aducă în caz de nevoie.

Vine doctorul cu 2 asistente. Îi scoate pe ai mei afară. Mă uit lung dupa soţul meu, dar el nu-mi înţelege privirea fiindcă m-am ţinut tare până acum. (L-am întrebat ulterior dacă a simţit că mi-e frică şi mi-a spus că îl durea sufletul de fiecare dată cînd se uita în ochii mei şi înţelegea câtă teamă ascund.) Îmi fac cruce cu limba în cerul gurii şi ascult docilă ce mi se explică în greceşte. Nu cer explicaţii în engleză deocamdată, pentru că reuşesc să mă adun şi să înţeleg procedura.

Mi se spune să nu mă ridic din pat pentru 2 ore. Între timp primesc o vizită de la o bebeluşă mulatră, deosebit de dulce şi frumoasă, care a venit pe lume în acelaşi spital. Mămica ei mă încurajează spunându-mi că persoalul spitalului e deosebit şi voi fi tratată regeşte. Povestim, primesc mesaj de la Anda de pe forum, mă sună de acasă din România şi timpul trece cumva. Nu mai reuşesc să fiu coerentă în conversaţii şi întreb de multe ori aceleaşi lucruri. Aş vrea să mă controlez.

Nu am dureri. Mergem să ne plimbăm puâin pe coridoare. Ei parcă, parcă simt o durere în partea de jos a burţii, aşa ca la menstruaţie. Ne întoarcem în salon şi o rog pe mami să-mi împletească părul.

E ora 16 şi durerile se intensifică, intră într-un ciclu regulat de 10 minute.  În mai puţin de 1 oră jumătate ajungem la contracţii din 5 în 5 minute. Sunt suportabile şi mă gândesc eu că intensitatea nu are cum să mai crească foarte mult. Vine o moaşă să-mi verifice dilataţia.  La ora 18: 30 aveam doar 2 cm dilataţie. Colul rezistă bine, copilul e încă sus, deci ne aşteaptă o noapte lungă.  Ne mai plimbăm puţin ca să o ajutăm să coboare în bazin. Durerile sunt dureri acum. Îmi aie respiraţia şi mă obligă să mă opresc din mers. Mi-e ruşine şi milă să mă vadă mami aşa. E cu ochii în lacrimi încă de azi dimineaţă şi nu aş vrea să sufere.

O moaşă mai dură, mai aspră mă trimite în pat. Îmi spune că trebuie să mă întind, să încerc să dorm fiindcă nu nasc până mâine la 05-06 dimineaţa.  Nu-mi place cum îmi vorbeşte, mi se pare că are ceva cu mine şi îi spun soţului că nu aş vrea să mă asiste ea la naştere. Mergem în cameră şi mă întind, dar nu mă pot odihni nici măcar psihic deoarece vecina mea are vizitatori, mulţi şi foarte gălăgioşi vizitatori.  Mă uit la ceas cu toate că la cursurile Lamaze ni s-a spus să uităm cu desăvârşire că timpul se măsoară. Încerc să-i vorbesc prin gând bebeluşei. O rog să coboare, să mă ajute, să ne ajute. Închid ochii şi cer I-pod-ul. Ascult la nesfârşit Gypsy Kings- Bamboleo. Durerea e atât de mare încât simt nevoia să cânt ca să o acopăr. Simt o mână pe umărul stâng şi ştiu că nu e Theo sau mami pentru că le interzisesem adineauri să mă atingă. Mă zmucesc şi îl aud pe Theo cum o îndepărtează pe maică-sa. Acum sunt furioasă şi în dureri. De ce a venit? Îl vreau doar pe el şi pe mami mea. Uit şi de asta cu următoarea contracţie. Deschid ochii şi o văd, dar nu o salut. Ea îmi zâmbeşte larg şi eu mă întreb dacă râde că mă doare. Îl trimit pe Theo să tragă draperia din jurul patului să nu o mai văd. Mami va înţelege. Off săraca mami! Nu înţelege limba, nu m-a lăsat nici să o chem pe Nicoleta să-i mai ţină companie şi acum mai veni şi soacră-mea să o agite cu poveştile ei. Gata! Trebuie să mă concentrez la ce fac aici. Mami se descurcă. E doar o noapte, doar un travaliu şi trecem noi cumva de toate.

Vine moaşa, şefa de secţie, care e prietenă bună cu soacra. Îmi verifică dilataţia. 2 cm. Eu înnebunesc. Au trecut 2 ore de la ultimii 2 cm şi nu am progresat deloc? Aparţinătorilor li se sugerează să meargă acasă întrucât naştem abia dimineaţă. Întreb dacă mami nu poate să rămână. Ştiu că ar fi foarte neliniştită acasă. Răspunsuri care nu mă satisfac. Pleacă împreună cu soacra. Mi se rupe sufletul, dar măcar acum pot să urlu când mă doare. Ce prostie chestia asta cu respiraţia de la Lamaze! Eu una nu pot respira adânc aşa cum vor ei. Simt că se desfac toate în mine. Ieşim din nou pe coridoare şi încerc să-mi mişc bazinul ca într-un dans latino. Durerea se atenuează sau cel putin aşa mi se pare.

Mă cheamă la monitorizare fetală. Ei acum se îngroaşă gluma fiindcă sunt legată cu centurile alea şi nu mă pot mişca. Contracţiile s-au unit. Nu mai există pauză între ele. Ce naiba?! Mă uit la Theo şi îl implor să îmi facă ceva. Se uită la ceas şi îl văd că e disperat, că ceva nu e în regulă. Nu mai judec limpede. Îl implor să mă omoare. Îl şantajez spunându-i că dacă m-ar iubi, m-ar omorî, nu m-ar lăsa să mă chinui aşa rău. El îmi spune să mă gândesc la fetiţa noastră, la cum arată, cât e de mare. Încerc să mi-o imaginez, dar nu văd nimic. Capul meu e gol, nu mai poate crea himere sau sentimente de euforie. Calculez câţi paşi sunt până la cea mai apropiată fereastră, apoi mă uit la ceasul de pe perete să văd dacă pauza dintre contracţii e suficient de lungă ca eu să pot să ajung până la geam, să-l deschid şi să sar. Nu mai sunt disperată, strig, urlu întocmai ca o posedată. Moaşele şi rezidenta încearcă să mă liniştească, îmi vorbesc frumos, mă îmbărbătează. Rezidenta îmi verifică dilataţia şi anunţă 4,5 cm. Wowww! Hai că suntem pe drumul cel bun. Mă revigorează vestea asta. Ea îmi spune că o să mă ajute puţin la dilatare şi sfredeleşte cu degetele in colul meu.

Simt o nevoie acută să merg la toaletă. Theo mă ajută. Am pierdut colul. Super! Ăsta e semn că suntem chiar pe drumul cel bun. Mă întorc cuminte la monitorizare şi îmi promit că voi răbda atât cât e nevoie. Îl sărut pe Theo şi îmi cer iertare că l-am rugat să mă omoare.

De aici nu mai ştiu cum am scăpat. Durerile erau atât de lungi şi intense încât nici nu mai dădeam drumul la bara de deasupra patului. Cred că am făcut pişu pe mine. Sau e „apa” ? Theo cheamă o moaşă. E pentru prima oară când îl văd aşa speriat. Îi spune în greceşte că o contracţie e în medie 40-45 secunde şi pauza dintre ele maxim 15 secunde. Ea îi spune că nu se poate pentru că aparatul ar înregistra. Stă cu mine să se convingă şi într-adevăr contracţiile se succed la intervale de 15-20 secunde, maxim 1 minut. Îi spun că am făcut pipi în pat şi aş vrea să mă ridic să mă curăţ. Ea îmi spune că poate fi apa şi vrea să verifice. Când îmi ridică poala cămeşii vede că eu zăceam într-o baltă de sânge. Iese fără să ne spună ceva şi se întoarce cu moaşa aia „rea” şi şeful de secţie (ginecologul). Mă controlează amândoi, bolborosesc ceva, eu nu descifrez, Theo e afară şi îl văd pe doctor cum se întoarce spre mine, mă mângâie pe frunte şi îmi spune că trebuie să mergem la cezariană întrucât colul nu e dilatat şi riscăm să intre copilaşul în suferinţă fetală. Nu am niciun sentiment, nicio emoţie, dar când îmi văd soţul mă simt umilită, învinsă, dezamăgită, mi-e ruşine de mine, de Theo, mă gândesc ce mult ne-am dorit o naştere naturală, să fim împreună când va sosi.  Îl rog să mă lase să o anunţ pe mami. Ştiu că se va speria. De aici mi s-a tăiat firul. Îmi amintesc că am deschis ochii şi deasupra mea era mami care mă pupa pe frunte şi îmi spunea că va fi bine şi în scurt timp voi scăpa de dureri şi voi avea bebeluşul meu. Nu îl mai văd pe Theo şi patul meu începe să se mişte. Îi strig „Te iubesc” lui mami şi mă rog să nu mor şi să rămână singură în Cipru. Îl caut pe Theo, dar nu îl văd; îl strig. Îmi răspunde. Vai nu aş vrea să mor. Încă nu ne-am plictisit unul de altul. Şi e aşa un soţ bun!

Se deschid nişte uşi mari şi văd deasupra capului neoane lungi trecând în fugă. Acum îmi e frică. Mi-e teamă că am să mor sau am să paralizez. Regret că nu am vorbit cu sora mea şi cu tati astăzi. Nu le-am spus cât îi iubesc. Măcar de ar salva fetiţa.

Am ajuns într-o sală mare. E un singur pat in mijloc şi tot felul de aparate în jur. Deasupra e suspendat un rotund din acelea cum vezi în filme, plin de beculeţe. Anestezista îmi explică ceva şi mă roagă să fiu cuminte, să nu mă mişc. Izbucnesc în plâns pentru prima dată şi îi spun că am dureri prea mari şi dese. O rog să nu mă paralizeze.

Stella, o moaşă frumoasă şi drăguţă, îmi spune să pun mâinile pe piept, în cruce, să aduc genunchii cât mai la piept (vorba vine că doar nu puteam din cauza burţii) şi să curbez coloana. Mă strânge în braţe ca într-o îmbrăţişare şi îmi repetă neîncetat la ureche că sunt pe cele mai bune mâini şi că în câteva minute am să-mi văd fetiţa. Simt o înţepătură, urmată de o înjurătură semn că a ratat. Mai urmează o serie înţepătură- înjurătură. Şi încă una. Şi a cincea e de succes. În tot timpul ăsta, pe lângă Stella, au mai venit o femeie şi un bărbat să mă ţină nemişcată în timpul contracţiilor.

Mă întind. Vine o contracţie. Ultima pe care o voi simţi. O savurez şi mă gândesc, că asta va fi cea mai apropiată experienţă de naştere pe care o voi avea vreodată. Niciodată nu voi putea să simt miracolul naşterii naturale. Plâng din nou şi anestezista se sperie crezând că mă doare ceva. Doar sufletul.

Mai simt o ştersură de durere, apoi un lichid pe burta, niste nylon care se lipeşte pe burtică. Începem. Nu am înţeles tot ce mi se făcea, dar am simţit când m-au tăiat. Nu am simţit durere, ci doar ca şi când cineva ar fi trasat o linie cu un pix pe burta mea. Încep să zic Tatăl Nostru, dar nu reuşesc să trec de „Pâinea noastră cea de toate zilele”.

Aud o exclamaţie de uimire, multă agitaţie în jurul meu, toţi sar de pe scaune (inclusiv tipul ăsta de la capul meu, cel cu oxigenul) şi simt cum mai multe mâini umblă în jurul meu. Înţeleg că sunt probleme şi că a început să-mi scadă tensiunea. Nu am înţeles exact care e problema şi îmi impun să mă adun. Îl întreb pe tipul ăsta de lângă mine dacă bebeluşul e bine. Îmi spune că acum îl scoate şi în curând o vom putea auzi şi vedea.

Trei ţipete. Cele mai frumoase trei ţipete din lume. E a mea. I-am cunoscut vocea. Parcă am auzit glasul ăsta dintotdeauna. Întorc capul în direcţia în care s-au dus ţipetele. Acum tace. Mai întreb o dată dacă e bine. Nu vreau să agasez, dar vreau să ştiu dacă e sănătoasă. Mi se explică procedura care se urmează pentru stabilirea scorului APGAR, iar cele 5 minute mi se par o veşnicie, mai ales că ea tace. Tipul cu oxigenul îmi spune că e bine, e întreagă şi acum e cu pediatra. Uite-o că vine. E înfofolită într-un cearceaf. O apleacă să o văd. E Theo! E toată Theo! O aduce aproape să o sărut, dar ea îmi prinde nasul. E flămândă şi asta mă face să râd. E fata lui tati. O ia şi o pun în incubator ca să o poată transporta în salonul nostru. Un bebeluş născut natural este lăsat la pieptul mamei ca să îşi regleze temperatura corpului; cei veniţi prin operaţie au nevoie de o perioadă la incubator pentru a-şi stabiliza temperatura.

Mă întorc cu privirea spre farfuria aia cu lumini deasupra capului meu şi sper să văd vreo reflecţie în ea, dar n-am noroc. Tremur. Mi-e frig. Băiatul cu oxigenul îmi spune că nu mi-e frig, tremur pentru a elibera tensiunea acumulată în timpul durerilor. Închid ochii şi zic Tatăl Nostru, de data asta până la capăt. Adorm şi mă trezesc mereu. Mi se pare că a trecut mult de când sunt în operaţie.  Mi se spune că mai durează foarte puţin şi în câteva minute sunt ajutată să mă mut de pe masa de operaţii pe pat; eu îmi târâi partea corpului pe care o mai simt, ei îmi iau picioarele. Ne îndreptăm spre aceleaşi uşi mari pe care am intrat. Ştiu că dincolo mă aşteaptă soţul meu şi bebeluşa noastră. Îl aud cum mă strigă. O aud pe mami, pe soacra mea; îmi spun toţi câte una alta despre fetiţă, dar mami mă linişteşte cu ce vreau să aud: are toate 20 degetele. Lui Theo i se pare că seamănă cu mine. Nu protestez şi îl las să vorbească numai ca să îi aud vocea.

Mami şi soacra mea pleacă. Rămânem singuri, dar nu ne spunem mare lucru. Ar fi de prisos. Ne simţim mai apropiaţi ca niciodată. Îmi spune că placenta se desprinsese de pe uter din cauză ca aveam contracţii, dar colul nu se deschidea. Dacă moaşa aia „rea” nu şi-ar fi dat seama la timp că există probleme, fetiţa ar fi murit asfixiată; 5 minute! De atâta timp ar fi fost nevoie pentru a se trasa o linie.

Azi, la aproape 2 săptămâni de la naştere, mă trezesc cu mâna pe operaţie şi cu ochii la ea şi cred că locul din sufletul omului alocat fericirii e prea îngust. Simt că pocnesc  de o bucurie dintr-alea care te aduc la lacrimi de fiecare dată când încearcă să se trezească şi se fofileşte toată sub păturică. Ne bebeluşim mult şi des, dar nu există cuvinte şi nici măcar sentimente destul de intense ca să descrie cum iubeşte o mamă.

Zilele sunt relativ uşoare fiindcă e buni cu noi. Tati ne ajută mult deasemenea, însă ca fiecare bebeluş, are şi Iris mofturile ei. Încercăm să trecem uşor peste ele şi să nu uităm niciodată de acele „5 minute”…

AMR atât de puţin…

Cu fiecare oră care trece mă gândesc cât de aproape sunt de momentul în care am să-mi văd copilul pentru întâia oară.
Am început să numărăm zilele rămase până la data probabilă a naşterii încă de miercuri, 15 februarie. Ştim amândoi că se poate întâmpla în orice moment doar am auzit atât de multe istorisiri despre cum s-a rupt apa uneia sau cât de intense au fost contracţiile alteia.
Trăim într-un carusel al emoţiilor şi neprevăzutului. Personal, nu mi-au plăcut surprizele- surprize niciodată. Adică acele situaţii pe care nu le pot anticipa, pe care nu le am în vizor şi nu le pot stăpâni, nu sunt în totalitate pe gustul meu. Aş vrea să ştiu momentul în care se va declanşa travaliul. Aş vrea să ştiu că mă pot ridica de pe canapea fără să îmi fie teamă că las o baltă în urma mea.
Uneori seara când mergem la culcare ne uităm unul în ochii celuilalt şi ne întrebăm dacă mâine seară vom merge la culcare în aceeaşi formaţie..

Fiecare avem viziunea proprie asupra „clipei”. Eu îmi imaginez că se va petrece seara sau noaptea, nicidecum ziua. Soţul meu se aşteaptă ca fiecare apel telefonic să-i aducă VESTEA.
Până atunci când fiica mea se va hotărî să-şi facă apariţia, eu ma strecor de câteva ori pe zi în camera ei, îi miros hăinuţele, verific bagajul de spital, mai mut câte una, alta şi îi vorbesc. Îi descriu pătuţul şi jucărioarele, rochiţele şi pantofiorii care o aşteaptă. O mângâi uşor prin burtică repetându-i că afară se naşte primăvara şi la geamul camerei ei soarele răsare în fiecare dimineaţă cu speranţa că ea îl aşteaptă în pătuţ.
Sfârşitul oricărei călătorii e greu. Trezeşte speranţe, vise şi aşteptări. Ale noastre sunt la fel de mari ca ale tuturor celor care se pregătesc pentru rolul de părinte. După modelul celebrei reclame acum trăim doar „preludiul unei aventuri„. Aşteptăm bobocul ca să ne aventurăm pe valurile vieţii.

Prinţesa Turandot şi gustul copilăriei

Astăzi, în timp ce căutam un cadou pentru nepoţelul meu, am dat peste un CD cu piesa de operă în 3 acte Prinţesa Turandot a lui Giacomo Puccini ceea ce mi-a readus amintiri dragi, amintiri din copilarie. Clipe petrecute cu mami şi tati, apoi şi cu sorry, într-un apartament de bloc unde poveştile erau întregul meu univers, unde pick-up-ul şi diafilmele erau cea mai mare distracţie a noastră.

În casa noastra Prinţesa Turandot (adaptarea lui Carlo Gozzi) a intrat pe unde dulci de vinilin acordate de acul fin al pick-up-ului. Iniţial nu mi-am amintit de „ea”, însă mami încerca să ma convingă că era povestea mea preferată, că ştiam toate cântecelele pe de rost şi că o ascultam la nesfârşit. Astfel am purces în căutarea lui Turandot, cea din lumea basmelor. 

„Prinţesa Turandot” este povestea unei prinţese din China, a cărei mână îi este promisă pretendentului care va izbuti să dezlege trei ghicitori. Dacă nu va reuşi, peţitorul va muri. Prinţul Calaf răspunde corect, dar refuză “premiul” în termenii stabiliţi şi e gata să îi urmeze pe predecesorii săi la moarte, dacă Turandot va reuşi să îi afle numele.  Prinţesa Turandot face parte din ciclul de poveştiri persane „O mie şi una de zile„.

Am găsit-o aici şi nu mi-a venit să cred cât de repede am recunoscut vocile copilăriei. Ea este! O recunosc!

Copilul din mine se bucură nespus..La propriu… şi la figurat! 

Audiţie plăcută…

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

La revedere 2011! Bine ai venit, 2012!

Să spunem un hotărât „Mi-a părut bine 2011” şi un bucuros „Încântat de cunoştinţă 2012”!

Vă doresc din suflet să deschideţi uşa unui an mai bun, unui an plin de sănătate, bucurii şi împliniri.  Să întâmpinaţi cu optimism şi căldură cele 12 luni, să vă bucuraţi alături de cei dragi de cât mai multe raze de soare, de linişte sufletească şi de pace în case şi în suflete.

Speranţele să prindă aripi şi visele să îmbraţişeze realitatea!

La mulţi ani!