Image

E ciudat cum atunci când te străduiești să alungi din minte vechi iubiri, ștergi și amintirea bancuței primului sărut, a pieței unde v-ați întâlnit de atâtea ori, a traseului parcurs în drum spre școală. Timpul șterge pe harta amintirilor atât durerea, cât și dezamăgirea iubirilor neîmplinite. Și, cu aceeași  măiestrie, estompează imaginea acelor martori muți și imobili ai vechilor pasiuni.

 

Anunțuri

Gânduri pentru Iris

2013-02-07 13.46.56

Îți spun de zeci de ori

Că te iubesc,

Că te ador.

Tu îmi răspunzi senin

Și știrb

Și mă îndrăgostesc

De alte zeci de ori

De-un zâmbet larg

Și plin și-atât de cald.

Un ggg prelung

Îți umple ochișorii,

Surâsuri de uimire

Și gropițe dulci

Se-afundă-n obrăjori.

Copilul meu cu pielea satinată,

Te uiți cu-atâta-ncredere la mine!

Și-ntinzi mânuțele deodata,

Cu-avânt și patimă-ți-apuci

Piciorul.

Ah! Ce glorioasă e izbânda!

Mă cauți iarăși cu privirea

Și-atunci te-ncurajez:

”Bravo, copil frumos”.

Un zâmbet larg și știrb

De bunicuță

Cuprinde chipul tău

Și iar piciorul ș-apoi mânuța

Și mami râde-n sinea ei 🙂

Despărțirea de mami și tati după lupte seculare cu Moș Ene

Când se lasă seara și la casa mea, mi se pune așa un sac cu pietre în spate de nici nu pot explica durerea și corvoada cu care îl purtăm, pe rând, când eu, când Theo.

Nu zic, Doamne ferește, că Iris ar fi un copil rău sau dificil; în concepția mea, nu există așa ceva ca și ”copil rău” , există doar erori de educare sau părinți obosiți, depășiți, necăjiți, etc. Dar ce poate fi mai neplăcut decât o zi numai bună de noi experiențe și descoperiri, distrusă de cineva fără chef, fără dispoziție, ursuz și ridicând mereu vocea la tine?

Gândește-te astfel: te-ai trezit binedispusă după un somn lung și odihnitor în brațele celui drag. Îți bei cafeaua liniștită, ajungi la muncă și un șef te întâmpină morocănos, colegul te repezește, toată ziua ești plimbată aiurea între departamente, iar la sfârșit, când te îndrepți spre casă, după un pahar de lapte cald, consortul te împinge în pat, te leagănă pe picioare, îți cântă, îți acoperă ochii cu căușul palmei, te ține strâns în brațe, toate astea ca tu să adormi iute, iute, atunci și nu mai târziu.

E trist că, de cele mai multe ori, la sfârșit de zi, nu știm să ne scuturăm de griji și necazuri. Le răsturnăm în camera de joacă a micuților, formând grămezi întregi de greșeli care în timp se vor sedimenta în copii frustrați, timorați, triști sau ”răsfățați”.  E de prisos acum să zugrăvesc analogii, dar un proverb se cade: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.

Și acum, cu dragoste despre luptele noastre cu somnul.

La prânz, Iris adoarme relativ ușor și repede. Seara, însă, ne jucăm, ne drăgălim, păpăm toți împreună, Iris face băiță și după cremuit, pijamălit, nu mai ieșim din dormitor. În dormitor, urmează un adevărat show, un exercițiu de răbdare și determinare. După ce bea jumătate din lăptic, Iris, întocmai zmeului din poveste, prinde puteri magice și o veselie fără margini îi animează sufletul, ochișorii și mânuțele cu care se prinde fervent de părul meu. Uneori mă distrează, alteori mă enervează, câteodată îmi stau vasele stivă în chiuvetă și la TV arată nu știu ce film fain pe care tare mi-ar plăcea să-l văd și eu.

Și așa începe distracția. Mai trage una, alta de pe noptiere, ne mai bebelușim, mai ”urcă musca pe perete”, mai ne jucăm cu Vincent, mai, mai, mai și Iris e tot pe baricade. Acum e momentul să stingem lumina. Și mama lui Iris se transformă într-o mare Angela Similea a secolului nostru. Încep timid cu ”În căsuța din pădure”, ”Un motan cât un pisoi”, ”Alunelu”, ”Are mama o fetiță” și muuulte alte șlagăre ale lumii copilărești și toate în gamă lento- slow cu acompaniament romantic de ochi închiși la solist. Tot acest spectacol e recompensat cu palme peste față, miorlăituri, scâncete, zâmbete, degete în nas, ochi, urechi, dar nu cu Sfântul Somn. Luăm o pauză, recităm din Eminescu, înduioșătoarea ”Mama” a lui Coșbuc, mai un Nicușor prostuț băiat, alte 2-3 poezii și dacă nici așa nu îl lasă pe Moș Ene lângă noi, trecem la repertoriul internațional: grecește, spaniolă din telenovele, vreun fragment pe italiană, ne întoarcem iarăși pe românește, iar dupa 45-50 minute, uneori mai târziu, niciodată mai repede de o jumătate de oră, Iris capitulează. Ușor, aproape pe nesimțite, dă drumul degetului meu, își aduce picioruțele la piept și se ghemuiește la pieptul meu. Acum nu mai vreau eu să plec de lângă ea. Minute întregi stau lipită cu nasul de buzele ei și îi miros respirația de lăptic, de bebeluș.

Acesta e ritualul nostru de seară cu seară. Am înțeles că indiferent de cât de mult timp am petrece cu ea pe timpul zilei, seara vine cu momentul despărțirii, ceea ce pe ea o întristează sau o sperie, nu știm. Cert este că  încearcă prin toate puterile să ne țină lângă ea, să se joace cu noi, ne vrea pe amândoi lângă ea, râde cu hohote la orice ghidușie a noastră, povestește, dansează, ne îmbrățișează, ne zâmbește, doar, doar vom amâna cât mai mult despărțirea.

Griji, necazuri, probleme, vase nespălate, haine necălcate, rămân la ușa dormitorului. Acolo ne jucăm, dormim și ne drăgălim. În general, copila noastră nu trage ponoasele supărărilor adunate peste zi. Sper ca și peste ani, indiferent de bilanțul zilei, să găsim un colț de zâmbet pentru copila noastră.

 

Confesiunile unei mame de fată

De 27 ani sunt fiică, de 24 ani sunt soră, de 20 luni sunt soție și noră, iar de 11 luni sunt toate astea și, în plus, sunt și mamă.

În momentul în care medicii au scos-o pe fiica mea din burtică, am știut că am pierdut, că mi-a răms doar resemnarea în fața faptului că am nascut. Nu am născut pentru mine, ci pentru lume. Am dat lumii o fiică, o soră poate, o prietenă, o soție, o noră, o mamă sau cine știe ce altceva. Am îmbogățit universul, l-am făcut mai frumos, i-am dăruit o floare, un Iris..

Câte dintre noi avem puterea, dar și înțelepciunea de a accepta și înțelege că acești copii nu sunt ai noștri? Am născut pentru societate. Am dat viață unui om, ori dacă nu înțelegem la timp cât de vital e ca omul acela să crească  fără umbră, omul nu se va înălța atât cât i-a fost dat.

Îmi doresc pentru fiica mea să nu care un rucsac de sfaturi, opinii și păreri, fie ele ale noastre, ale parinților ei. Îmi doresc pentru copilul meu să aibă posibilitatea să aleagă pur, liber și neinfluențată.

Sper să am, sau să dobândesc înțelepciunea de a trăi pentru mine, prin mine și nu prin ea, pentru ea; altfel ea nu va zbura niciodată cu aripi larg deschise…a vorbit un pui de om care se chinuie de mult prea mulți ani să părăsească cuibul de puf.

Mă încred în tine, copila mea

Zilele trec greu, cu mulți nervi și supărări de ambele părți, cu un living devastat de jucării, cu iaurt si biscuiți pe canapea, covor, gresie și în multe alte locuri. Fiecare zi e la fel, avem o rutină și încercăm să o respectăm, cu toate astea Iris a crescut mult, foarte mult și face lucruri diverse, unele amuzante, altele interesante, unele le-a învățat de la noi, altele sunt încercări de a ne imita.

Parcă timpul trece prea repede și insensibil la toate schimbările care se produc în jurul nostru. Mă gândesc cu drag și nostalgie la primul colțișor de dinte care a spart gingia, la prima bucată de pepene la care a molfăit pitica noastră, dar nu îmi amintesc cand a început să se ridice singurică din fund în picioare sau când a început să asocieze gesturi, gângureli la dorințe. Viața e un tumult de sentimente la vârsta asta, e un vârtej de provocări și în timpul zilei ma preocupă mai mult adunatul fărmiturilor de pe covor, decât să notez progresele fiicei mele. Încerc totuși să țin o evidență schematică a evoluției ei, dar sunt multe detalii pe care le-am omis. De aceea, m-am hotărât să neglijez Facebook-ul sau alte activități mai puțin bebelușești și să mă bucur de fiecare ”dans” al fiicei mele, de fiecare bătut din palme sau de orice exclamție de uimire.

Nimic nu se compară cu gurița ei  mică strânsă într-un ”Oooo” accentuat de impresia momentului sau cu două sprâncene încruntate în fața marii dileme a răsfoirii unei cărți.

Fiecare zi cu Iris e o avalanșă de sentimente diferite, toate frumoase, toate de bine, nici unul din  ele egalabil sau comparabil cu oricare alta emoție.

Cam acesta ar fi bilanțul nostru pentru ultimele luni, luni care s-au desfășurat cumplit de repede și care au luat cu ele tot greul, oboseala și necunoscutul. Cu fiecare oră alături de fiica mea, mă simt mai împlinită, mai deșteaptă și mai mămică. Cu orice lacrimă alinată de îmbrățișarea mea sau orice țipăt oprit la vederea mea, mă simt mai puternică și mai înțeleaptă. Comunicăm ușor atunci când îi acord atenție deplină, când mă încred în ce îmi cere ea și când ignor/uit canoanele scrise.

 

Iris. Iris e comică și, de meserie, teroristă.

Nu mai vrea în brațe, nu stă nici în cărucior, ignoră jucăriile frumos colorate de chineji pricepuți și militează vehement, chiar și în zilele cețoase, pentru dreptul ei de a-l vedea pe Lăbuș.

Ei, vedeți voi, dar nici Lăbuș nu-i un câine prost! Că doar îi place la mișel, să fie scărmănat și omenit, de aceea se și ghidușește pe lângă cea mai iubită din gospodărie.

Lăbuș dacă primește un os nu îl roade ca toți cățeii. El plimbă și aleargă osul ăla, ba îl și așează umil la picioarele celui mai înfocat suporter, știind vicleanul că va primi răsplată și mai mare pentru distrarea stăpânei.

Dar, și subliniez acest DAR, acest show se petrece cu, după caz, un bunic sau o bunică, îndoiți și fugăriți de o Iris prea șireată, căci de nu îl prinde-ndată pe Lăbuș cel jucăuș, se începe o corvoadă și un plâns neostenit.

La cele 7 luni ale ei, Iris are un simț al fashion-ului foarte bine dezvoltat; mai dezvoltat decât posibilitățile financiare ale umililor săi părinți, aș spune.

Domnișoara manifestă încă de pe acum preferințe coloristice sau pentru texturi și materiale. Parol! Deunăzi, zgribulită de frigul dimineților de octombrie, vrusei să îmbrac repede copila din dotare, cu o șalopetă flaușata, roz cu dungi albe, gândindu-mă, recunosc, la vremea de afară, nu la moda de la Milano.

Nu! Nu și gata! Deci nu i-a plăcut salopeta! A tras de bretele, s-a zmucit cu patos din brațele mele, ba chiar a recurs și la recuzita grea și a vărsat două lacrămi și a înălțat vreo 3 suspine până să mă convingă de profundul ei dispreț vizavi de biata șalopetă.

Dragelor tare n-aș vrea să vă povestesc despre nopțile noastre. Nu de alta, dar ar sări din schemă prea multe mituri despre botez, lapte praf și diversificare. Dar, pe scurt și foarte concis că se pregătește terorista de prima masă din noapte, mirifica mea fiică, încă se trezește de n-șpe mii de ori pe noapte. Nu din răsfăț, ci de foame. Că doar cine aleargă după Lăbuș ziua, ține trează pe mă-sa noaptea!

Cu toate astea, nu mă satur să o iubesc și să o drăgălesc de tot atâtea ori pe zi, de cîte, de fapt, n-are nevoie că îl are pe Sfântul Lăbuș care o răsfață necontenit.

Plouă. Nu acum, dar de când am venit în țară plouă mai mereu. Și e prima oară când asta mă deprimă.

Parcul din spatele casei nu mai miroase a melancolie, nu mai leagănă amintiri. Mi se pare că face doar umbră deasă frunzelor bătrâne și obosite de soare, silite să putrezească în mucezeala și întunecimea toamnei. Aleea ruptă, înghițită de băltoace mocirloase, nu mai are nimic din dulceața pesimismului bacovian, ea oglindește murdăria și nimicnicia zilelor noastre.

Mi-e și groază să cutreier cu gândul pe străzile orașului fiindcă m-aș împiedica de oameni abătuți sau beți, oameni dezgoliți de speranțe sau de oameni îmbracați cu haine de la alții. M-aș poticni în zidurile dezindustrializate de oameni prea zeloși să parvină ușor și repede.

Așadar, mă rog și sper într-o apocalipsă a comunismului european..

Aşa ne-am cunoscut

Am ieşit din sala de operaţii. În sfârşit!
Parcurgem acelaşi drum: un coridor lung tapetat cu uşi şi pe stânga, şi pe dreapta. Mă uit la femeia care împinge patul din spate. E obosită şi rimelul i s-a întins puţin sub ochi. Şi eu sunt obosită, tare obosită şi în plus nu mă pot opri din tremurat. Simt că tremură şi pătura pe mine. Aş vrea să le cer iertare că nu le-am lăsat liniştite la început de week-end. Vreau să zic ceva, dar mi se opreşte vocea în gât.
„Mwro mou! Mwro mou!”
” Iubita lui mami, felicitari!”
„Bravo agapi mou! You did well! She’s perfect!”
Îi aud, dar nu îi văd. Ei tot vorbesc cu mine, dar eu nu îi văd. Oare am murit?
Ahh, în sfârşit o văd pe mami. Off mami mea! Ce durere în ochii ei! N-o fi înţeles nimic din ce mi se întâmplă. Cred că a trăit un coşmar până m-a văzut.
Şi Theo? Îl văd acum şi pe el. Are lacrimi în ochi. Cred că de fericire.
Am ajuns în salon. Vine soacră-mea să îmi spună ceva despre fetiţă. Mă oboseşte fantastic, dar ce să-i spun?

O caut pe mami cu privirea. E într-un colţ, îşi aşteaptă rândul. Ştie că am nevoie de ea şi mă lasă să mă agăţ cu sufletul de privirea ei caldă. Mă liniştesc uitându-mă în ochii ei şi înţeleg tot ce vreau să ştiu: am făcut-o bunică mândră de fetiţă sănătoasă.

Soacră-mea vorbeşte şi vorbeşte şi se tot agită, îşi flutură părul, mâinile, se agaţă în punga de urină, se aşează pe pat, îmi explică, îmi povesteşte, dar eu nu mai am puterea nici măcar să o ascult din politeţe. Nu schiţez nimic în direcţia ei. Mă uit la Theo şi îl întreb cum e fetiţa. Îmi arată pozele cu ea în incubator (care nu e incubator, ci o cutie sterilă unde se ţin bebeluşii până se usucă vernixul pe ei) şi mi se pare…ciudată.
Îi spun mamei că fetiţa e ciudată, parcă nu e a mea. Mami râde şi îmi povesteşte cum îşi sugea degetuţele când au adus-o. Aaa, parcă asta încerca să-mi arate soacră-mea când îşi îndesa pumnul în gură.
O asistentă îi roagă să plece ca să mă pot odihni. Ciudat, dar mă bucur că voi rămâne singură. Imediat ce or să plece am să merg la fetiţa mea să o studiez în voie.
Primul şoc: nu îmi simt corpul de la brâu în jos şi de aceea nu voi putea coborî să merg la bebeluş. Nu ştiu de ce mi-am imaginat altceva. Credeam că… De fapt, habar n-am ce credeam, dar ştiu că am simţit că mi s-a făcut o mare nedreptate. Îl întreb pe Theo, care a primit permisiunea să mai stea jumătate de oră cu mine, de ce mi s-a făcut cezariană. Cred că mi-a explicat ceva, dar nu îl aud. Mă întorc la gândurile mele şi vreau cu tot sufletul să merg la ea. Ne desparte un perete, un singur perete.

El vede că nu mă pot concentra şi tace. Stăm aşa în tăcere pentru câteva clipe şi ne gândim amândoi la ea.  Eu îl întreb la fiecare 2 minute: „You’ve seen her, mwro mou? She’s beautiful, isn’t she?”.
El pleacă şi rămân singură. Încep să conştientizez că pot să mişc degetele de la picioare. Deodată simt că mi-a rămas mare corpul meu; mi-a rămas mare precum o bluză. Nu găsesc curaj să mă uit sub pătură şi nici în suflet. Burtica! S-a dus burtica..

Aştept dimineaţa ca să-mi aducă „burtica”… O cheamă Iris pe burtica mea, dar nu pot să-i articulez numele. E încă „burtica”.

Mă uit la ceasul de pe perete şi încerc să mişc manoşele cu privirea. Aş vrea să am o super-putere să pun timpul în mişcare. Adorm, mă trezesc, iar adorm şi mă trezesc. O aştept.

E ora 7 când o asistentă trage draperiile care înconjoară patul meu. Mă întreabă dacă vreau să-mi cunosc fiica. Atunci observ un pătuţ mic în spatele ei. Ameţesc. Mă inundă un stol de fluturi şi inima mea o ia razna.

Închid ochii până mi-o pune alături în pat. Încerc să-mi golesc mintea de amintiri şi imagini; chipul ei vreau să fie singura mea amintire, singura imagine din sufletul meu. Îmi cobor uşor privirea şi încerc să nu o trezesc atunci când tot sufletul meu se va ancora de trupuşorul ei. Doamne Iisuse! Ai pus Tu minunea asta în trupul meu? A ieşit din mine! Eu am făcut asta! E a mea! Doamne, e a mea! Mi-ai dat-o mie! Iisuse e vie! Burtica!

Ah i-am tulburat somnul fiindcă lacrimile mele sunt reci şi grele pe obrazul ei. Şi-a deschis ochii şi mă priveşte fix. Ştiu că mă vede. Oare aşteaptă să îi spun ceva? Mă cunoaşte? Mi-e teamă să îi vorbesc să nu se sperie de vocea mea. Continuă să mă privească. Şi eu pe ea. Ce să-i spun? Zic repede un Tatăl Nostru şi mă mai gândesc. Deschide guriţa. Înţeleg atunci că a făcut ea primul pas. Îmi dezgolesc sânul şi i-l ofer. Ea prinde cu nădejde şi îmi spune parcă: „Vezi? N-a fost greu!”.

E 7:30 dimineaţa. E prima oară când la 7:30 dimineaţa sunt altceva. Sunt MAMĂ!

E vineri! Naştem!!!

E joi seara. Calm şi linişte încă… Mă pun în pat şi îmi mângâi uşor burtica. De mîine nu o să o mai am; adio 4 perne în pat, adio cărării către baie, adio şuturilor între coaste…mă întristez şi o cuprind cu mâinile promiţându-i că totul va fi bine, că mâine voi avea grijă să nu o doară nimic. Îi vorbesc pentru ultima oară şi plâng ştiind cât de mult îmi va lipsi. Nu am emoţii şi nu mi-e teama pentru ziua de mâine. M-am pregătit din timp, ştiu exact ce ne aşteaptă, dar e acolo în spate, undeva, un sentiment care îmi strânge sufletul. Ştiu că nu voi naşte mâine, cu toate că mergem destul de dimineaţă pentru inducere şi sper într-un travaliu scurt şi eficient (beneficiile gândirii pozitive sunt nule dacă nu îţi însuşeşti sentimenul pozitiv). Adorm într-un final, dar cu regrete şi oarecum îndoită. Oare ar fi trebuit să mai aşteptăm?

E dimineaţă. Nu ştiu dacă am dormit. Mă simt obosită şi parcă am un gând.. Dar ce mai contează? De azi voi avea bebeluşul meu. Voi fi MAMI!!!

În bucătărie, mami e cu ochii în lacrimi, iar Theo nu găseşte câte ceva. Eu sunt calmă şi încerc să rămân aşa, însă la sosirea la spital, din cauză că Theo uită portofelul în maşină, mă cam enervez..Trece..Mă uit la spital în toată măreţia lui şi îmi doresc să mă întorc acasă în patul meu şi să o nasc acolo.

Aşteptăm câteva ore bune pe coridor (pe nişte canapele confortabile, ce-i drept) şi speranţa ca pitica noastră să sosească de Dragobete şi de aniversarea noastră, se stinge uşor. Nu contează. Vreau să fie bine, să fie sănătoasă, să nu o chinui printr-un travaliu lung şi violent. Nu mi-e frică, dar totuşi am sentimentul acela că se va întâmpla ceva. Îi spun mamei mele: ” Sufăr oricât numai să mă lase ăştia să nasc natural.” Mami mă reasigură că totul va fi bine şi că voi naşte cât se poate de natural.

Doctorul mă strigă pentru un control pe masă ca să se asigure că am luat decizia corectă (el, nu eu, doar nu m-am programat singură pentru inducere). Eu încep să îmi doresc să mă trimită acasă. Acum ştiu că aş mai aştepta. Dar mi-e teamă de nenorocita aia de placentă. Şi de ce nu am luat în greutate în ultima lună?! În fine. Nu mă trimite nicăieri, îmi spune doar că în câteva minute mă instalează în salon şi va veni să-mi aplice un gel pe colul uterin pentru a declanşa contracţiile uterine. E ora 11.

După aproximativ 30 minute, o asistentă mă conduce spre unul dintre saloane. În patul vecin e o proaspătă mămică de fetiţă. Facem puţină conversaţie de complezenţă, dar mi-e greu să mă concentrez să vorbesc greceşte. Vorbesc cu mami, încerc să observ ce mai are mămica asta şi eu nu am pus în bagaj ca să mi se aducă în caz de nevoie.

Vine doctorul cu 2 asistente. Îi scoate pe ai mei afară. Mă uit lung dupa soţul meu, dar el nu-mi înţelege privirea fiindcă m-am ţinut tare până acum. (L-am întrebat ulterior dacă a simţit că mi-e frică şi mi-a spus că îl durea sufletul de fiecare dată cînd se uita în ochii mei şi înţelegea câtă teamă ascund.) Îmi fac cruce cu limba în cerul gurii şi ascult docilă ce mi se explică în greceşte. Nu cer explicaţii în engleză deocamdată, pentru că reuşesc să mă adun şi să înţeleg procedura.

Mi se spune să nu mă ridic din pat pentru 2 ore. Între timp primesc o vizită de la o bebeluşă mulatră, deosebit de dulce şi frumoasă, care a venit pe lume în acelaşi spital. Mămica ei mă încurajează spunându-mi că persoalul spitalului e deosebit şi voi fi tratată regeşte. Povestim, primesc mesaj de la Anda de pe forum, mă sună de acasă din România şi timpul trece cumva. Nu mai reuşesc să fiu coerentă în conversaţii şi întreb de multe ori aceleaşi lucruri. Aş vrea să mă controlez.

Nu am dureri. Mergem să ne plimbăm puâin pe coridoare. Ei parcă, parcă simt o durere în partea de jos a burţii, aşa ca la menstruaţie. Ne întoarcem în salon şi o rog pe mami să-mi împletească părul.

E ora 16 şi durerile se intensifică, intră într-un ciclu regulat de 10 minute.  În mai puţin de 1 oră jumătate ajungem la contracţii din 5 în 5 minute. Sunt suportabile şi mă gândesc eu că intensitatea nu are cum să mai crească foarte mult. Vine o moaşă să-mi verifice dilataţia.  La ora 18: 30 aveam doar 2 cm dilataţie. Colul rezistă bine, copilul e încă sus, deci ne aşteaptă o noapte lungă.  Ne mai plimbăm puţin ca să o ajutăm să coboare în bazin. Durerile sunt dureri acum. Îmi aie respiraţia şi mă obligă să mă opresc din mers. Mi-e ruşine şi milă să mă vadă mami aşa. E cu ochii în lacrimi încă de azi dimineaţă şi nu aş vrea să sufere.

O moaşă mai dură, mai aspră mă trimite în pat. Îmi spune că trebuie să mă întind, să încerc să dorm fiindcă nu nasc până mâine la 05-06 dimineaţa.  Nu-mi place cum îmi vorbeşte, mi se pare că are ceva cu mine şi îi spun soţului că nu aş vrea să mă asiste ea la naştere. Mergem în cameră şi mă întind, dar nu mă pot odihni nici măcar psihic deoarece vecina mea are vizitatori, mulţi şi foarte gălăgioşi vizitatori.  Mă uit la ceas cu toate că la cursurile Lamaze ni s-a spus să uităm cu desăvârşire că timpul se măsoară. Încerc să-i vorbesc prin gând bebeluşei. O rog să coboare, să mă ajute, să ne ajute. Închid ochii şi cer I-pod-ul. Ascult la nesfârşit Gypsy Kings- Bamboleo. Durerea e atât de mare încât simt nevoia să cânt ca să o acopăr. Simt o mână pe umărul stâng şi ştiu că nu e Theo sau mami pentru că le interzisesem adineauri să mă atingă. Mă zmucesc şi îl aud pe Theo cum o îndepărtează pe maică-sa. Acum sunt furioasă şi în dureri. De ce a venit? Îl vreau doar pe el şi pe mami mea. Uit şi de asta cu următoarea contracţie. Deschid ochii şi o văd, dar nu o salut. Ea îmi zâmbeşte larg şi eu mă întreb dacă râde că mă doare. Îl trimit pe Theo să tragă draperia din jurul patului să nu o mai văd. Mami va înţelege. Off săraca mami! Nu înţelege limba, nu m-a lăsat nici să o chem pe Nicoleta să-i mai ţină companie şi acum mai veni şi soacră-mea să o agite cu poveştile ei. Gata! Trebuie să mă concentrez la ce fac aici. Mami se descurcă. E doar o noapte, doar un travaliu şi trecem noi cumva de toate.

Vine moaşa, şefa de secţie, care e prietenă bună cu soacra. Îmi verifică dilataţia. 2 cm. Eu înnebunesc. Au trecut 2 ore de la ultimii 2 cm şi nu am progresat deloc? Aparţinătorilor li se sugerează să meargă acasă întrucât naştem abia dimineaţă. Întreb dacă mami nu poate să rămână. Ştiu că ar fi foarte neliniştită acasă. Răspunsuri care nu mă satisfac. Pleacă împreună cu soacra. Mi se rupe sufletul, dar măcar acum pot să urlu când mă doare. Ce prostie chestia asta cu respiraţia de la Lamaze! Eu una nu pot respira adânc aşa cum vor ei. Simt că se desfac toate în mine. Ieşim din nou pe coridoare şi încerc să-mi mişc bazinul ca într-un dans latino. Durerea se atenuează sau cel putin aşa mi se pare.

Mă cheamă la monitorizare fetală. Ei acum se îngroaşă gluma fiindcă sunt legată cu centurile alea şi nu mă pot mişca. Contracţiile s-au unit. Nu mai există pauză între ele. Ce naiba?! Mă uit la Theo şi îl implor să îmi facă ceva. Se uită la ceas şi îl văd că e disperat, că ceva nu e în regulă. Nu mai judec limpede. Îl implor să mă omoare. Îl şantajez spunându-i că dacă m-ar iubi, m-ar omorî, nu m-ar lăsa să mă chinui aşa rău. El îmi spune să mă gândesc la fetiţa noastră, la cum arată, cât e de mare. Încerc să mi-o imaginez, dar nu văd nimic. Capul meu e gol, nu mai poate crea himere sau sentimente de euforie. Calculez câţi paşi sunt până la cea mai apropiată fereastră, apoi mă uit la ceasul de pe perete să văd dacă pauza dintre contracţii e suficient de lungă ca eu să pot să ajung până la geam, să-l deschid şi să sar. Nu mai sunt disperată, strig, urlu întocmai ca o posedată. Moaşele şi rezidenta încearcă să mă liniştească, îmi vorbesc frumos, mă îmbărbătează. Rezidenta îmi verifică dilataţia şi anunţă 4,5 cm. Wowww! Hai că suntem pe drumul cel bun. Mă revigorează vestea asta. Ea îmi spune că o să mă ajute puţin la dilatare şi sfredeleşte cu degetele in colul meu.

Simt o nevoie acută să merg la toaletă. Theo mă ajută. Am pierdut colul. Super! Ăsta e semn că suntem chiar pe drumul cel bun. Mă întorc cuminte la monitorizare şi îmi promit că voi răbda atât cât e nevoie. Îl sărut pe Theo şi îmi cer iertare că l-am rugat să mă omoare.

De aici nu mai ştiu cum am scăpat. Durerile erau atât de lungi şi intense încât nici nu mai dădeam drumul la bara de deasupra patului. Cred că am făcut pişu pe mine. Sau e „apa” ? Theo cheamă o moaşă. E pentru prima oară când îl văd aşa speriat. Îi spune în greceşte că o contracţie e în medie 40-45 secunde şi pauza dintre ele maxim 15 secunde. Ea îi spune că nu se poate pentru că aparatul ar înregistra. Stă cu mine să se convingă şi într-adevăr contracţiile se succed la intervale de 15-20 secunde, maxim 1 minut. Îi spun că am făcut pipi în pat şi aş vrea să mă ridic să mă curăţ. Ea îmi spune că poate fi apa şi vrea să verifice. Când îmi ridică poala cămeşii vede că eu zăceam într-o baltă de sânge. Iese fără să ne spună ceva şi se întoarce cu moaşa aia „rea” şi şeful de secţie (ginecologul). Mă controlează amândoi, bolborosesc ceva, eu nu descifrez, Theo e afară şi îl văd pe doctor cum se întoarce spre mine, mă mângâie pe frunte şi îmi spune că trebuie să mergem la cezariană întrucât colul nu e dilatat şi riscăm să intre copilaşul în suferinţă fetală. Nu am niciun sentiment, nicio emoţie, dar când îmi văd soţul mă simt umilită, învinsă, dezamăgită, mi-e ruşine de mine, de Theo, mă gândesc ce mult ne-am dorit o naştere naturală, să fim împreună când va sosi.  Îl rog să mă lase să o anunţ pe mami. Ştiu că se va speria. De aici mi s-a tăiat firul. Îmi amintesc că am deschis ochii şi deasupra mea era mami care mă pupa pe frunte şi îmi spunea că va fi bine şi în scurt timp voi scăpa de dureri şi voi avea bebeluşul meu. Nu îl mai văd pe Theo şi patul meu începe să se mişte. Îi strig „Te iubesc” lui mami şi mă rog să nu mor şi să rămână singură în Cipru. Îl caut pe Theo, dar nu îl văd; îl strig. Îmi răspunde. Vai nu aş vrea să mor. Încă nu ne-am plictisit unul de altul. Şi e aşa un soţ bun!

Se deschid nişte uşi mari şi văd deasupra capului neoane lungi trecând în fugă. Acum îmi e frică. Mi-e teamă că am să mor sau am să paralizez. Regret că nu am vorbit cu sora mea şi cu tati astăzi. Nu le-am spus cât îi iubesc. Măcar de ar salva fetiţa.

Am ajuns într-o sală mare. E un singur pat in mijloc şi tot felul de aparate în jur. Deasupra e suspendat un rotund din acelea cum vezi în filme, plin de beculeţe. Anestezista îmi explică ceva şi mă roagă să fiu cuminte, să nu mă mişc. Izbucnesc în plâns pentru prima dată şi îi spun că am dureri prea mari şi dese. O rog să nu mă paralizeze.

Stella, o moaşă frumoasă şi drăguţă, îmi spune să pun mâinile pe piept, în cruce, să aduc genunchii cât mai la piept (vorba vine că doar nu puteam din cauza burţii) şi să curbez coloana. Mă strânge în braţe ca într-o îmbrăţişare şi îmi repetă neîncetat la ureche că sunt pe cele mai bune mâini şi că în câteva minute am să-mi văd fetiţa. Simt o înţepătură, urmată de o înjurătură semn că a ratat. Mai urmează o serie înţepătură- înjurătură. Şi încă una. Şi a cincea e de succes. În tot timpul ăsta, pe lângă Stella, au mai venit o femeie şi un bărbat să mă ţină nemişcată în timpul contracţiilor.

Mă întind. Vine o contracţie. Ultima pe care o voi simţi. O savurez şi mă gândesc, că asta va fi cea mai apropiată experienţă de naştere pe care o voi avea vreodată. Niciodată nu voi putea să simt miracolul naşterii naturale. Plâng din nou şi anestezista se sperie crezând că mă doare ceva. Doar sufletul.

Mai simt o ştersură de durere, apoi un lichid pe burta, niste nylon care se lipeşte pe burtică. Începem. Nu am înţeles tot ce mi se făcea, dar am simţit când m-au tăiat. Nu am simţit durere, ci doar ca şi când cineva ar fi trasat o linie cu un pix pe burta mea. Încep să zic Tatăl Nostru, dar nu reuşesc să trec de „Pâinea noastră cea de toate zilele”.

Aud o exclamaţie de uimire, multă agitaţie în jurul meu, toţi sar de pe scaune (inclusiv tipul ăsta de la capul meu, cel cu oxigenul) şi simt cum mai multe mâini umblă în jurul meu. Înţeleg că sunt probleme şi că a început să-mi scadă tensiunea. Nu am înţeles exact care e problema şi îmi impun să mă adun. Îl întreb pe tipul ăsta de lângă mine dacă bebeluşul e bine. Îmi spune că acum îl scoate şi în curând o vom putea auzi şi vedea.

Trei ţipete. Cele mai frumoase trei ţipete din lume. E a mea. I-am cunoscut vocea. Parcă am auzit glasul ăsta dintotdeauna. Întorc capul în direcţia în care s-au dus ţipetele. Acum tace. Mai întreb o dată dacă e bine. Nu vreau să agasez, dar vreau să ştiu dacă e sănătoasă. Mi se explică procedura care se urmează pentru stabilirea scorului APGAR, iar cele 5 minute mi se par o veşnicie, mai ales că ea tace. Tipul cu oxigenul îmi spune că e bine, e întreagă şi acum e cu pediatra. Uite-o că vine. E înfofolită într-un cearceaf. O apleacă să o văd. E Theo! E toată Theo! O aduce aproape să o sărut, dar ea îmi prinde nasul. E flămândă şi asta mă face să râd. E fata lui tati. O ia şi o pun în incubator ca să o poată transporta în salonul nostru. Un bebeluş născut natural este lăsat la pieptul mamei ca să îşi regleze temperatura corpului; cei veniţi prin operaţie au nevoie de o perioadă la incubator pentru a-şi stabiliza temperatura.

Mă întorc cu privirea spre farfuria aia cu lumini deasupra capului meu şi sper să văd vreo reflecţie în ea, dar n-am noroc. Tremur. Mi-e frig. Băiatul cu oxigenul îmi spune că nu mi-e frig, tremur pentru a elibera tensiunea acumulată în timpul durerilor. Închid ochii şi zic Tatăl Nostru, de data asta până la capăt. Adorm şi mă trezesc mereu. Mi se pare că a trecut mult de când sunt în operaţie.  Mi se spune că mai durează foarte puţin şi în câteva minute sunt ajutată să mă mut de pe masa de operaţii pe pat; eu îmi târâi partea corpului pe care o mai simt, ei îmi iau picioarele. Ne îndreptăm spre aceleaşi uşi mari pe care am intrat. Ştiu că dincolo mă aşteaptă soţul meu şi bebeluşa noastră. Îl aud cum mă strigă. O aud pe mami, pe soacra mea; îmi spun toţi câte una alta despre fetiţă, dar mami mă linişteşte cu ce vreau să aud: are toate 20 degetele. Lui Theo i se pare că seamănă cu mine. Nu protestez şi îl las să vorbească numai ca să îi aud vocea.

Mami şi soacra mea pleacă. Rămânem singuri, dar nu ne spunem mare lucru. Ar fi de prisos. Ne simţim mai apropiaţi ca niciodată. Îmi spune că placenta se desprinsese de pe uter din cauză ca aveam contracţii, dar colul nu se deschidea. Dacă moaşa aia „rea” nu şi-ar fi dat seama la timp că există probleme, fetiţa ar fi murit asfixiată; 5 minute! De atâta timp ar fi fost nevoie pentru a se trasa o linie.

Azi, la aproape 2 săptămâni de la naştere, mă trezesc cu mâna pe operaţie şi cu ochii la ea şi cred că locul din sufletul omului alocat fericirii e prea îngust. Simt că pocnesc  de o bucurie dintr-alea care te aduc la lacrimi de fiecare dată când încearcă să se trezească şi se fofileşte toată sub păturică. Ne bebeluşim mult şi des, dar nu există cuvinte şi nici măcar sentimente destul de intense ca să descrie cum iubeşte o mamă.

Zilele sunt relativ uşoare fiindcă e buni cu noi. Tati ne ajută mult deasemenea, însă ca fiecare bebeluş, are şi Iris mofturile ei. Încercăm să trecem uşor peste ele şi să nu uităm niciodată de acele „5 minute”…