2.

Pe drum treceau bărbați cu coasele în spate și pe lamele lor, soarele lucea sinistru. Intrau pe ulița satului cu frunțile plecate de căldură și înaintau greoi, încet, întocmai ca într-o procesiune funerară.

Ileana stătea rezemată de stâlpul porții și răspundea din cap la salutul bărbaților. Ieși în drum, așteptând umilă, bicicleta impegatului.

– Nană Ileană! Nană Ileană!

– Bună zîua, fata mea. Ai închis de-amiază?

– Am închis. Dar mă întorc la doi că îmi aduce pita. Nană Ileană, ți-a mai scris Gheorghiuț? Când vine acasă?

– Tu, Ioană, o scris, da’ n-o zis când vine. Amu io mă tot uit după impegat că nu mai știu când o zîs că ajunge ultimu’ tren de la Brașov la Tiuș. Mă-ta cum îi?

– No, cum să fie, nană Ileană? De la Cluj, doctorii au zis că ficatul îi bolnav. Îi grav. Și buna zice că îi rău, și ochii verzi îi sticleau acum sub lacrimi.

Ioana, veni în sat, în casa învățătorului văduv, pe vremea când nu lega nici două cuvinte. Anica, mama Ioanei, rămase însărcinată, pe când era studentă la Farmacie. Fără un tată pentru copilul ei și un sprijin pentru a-l crește, Anica lăsă fata la părinți și după obținera diplomei, își luă post la singurul dispensar din Teiuș. Așa îl cunoscu pe învățătorul satului. De la prima soție, omul nu avu noroc de copii, iar din a doua căsătorie se născu Lucian, însă bărbatul trecu și fata pe numele lui, astfel că acum, puțini își aminteau că Ioana era un copil din flori.

Ioana era isteață și harnică, mai cuminte, poate, mai serioasă ca alte fete de-o seamă cu ea. Frumusețea ei simplă și modestă, cu accente în părul castaniu și ochii verzi, stătea de fapt, în vorba domoală și în zâmbetu-i cald.

Fata era acum studentă la Pedagogie, în Cluj, unde locuia cu bunicii dinspre mamă, despre care se știau puține și se discutau multe. Bătrânul lucrase în armată dar nimeni nu-i cunoștea gradul, participarea la război sau simpatiile politice, așa că era Domnu’ Sandu pentru toată lumea. Despre nevasta lui  se știa că fusese moașă la Spitalul de Femei din Cluj. Oamenii îi studiau cu interes la fiecare vizită; hainele, eleganța și distincția, îi deosebeau de restul lumii. Doamna Evi, unguroaică născută și crescută la Cluj, își purta părul scurt, vopsit și mereu coafat. Nu se acoperea cu batic, nici nu purta șorț ori rochii înflorate. Deux piece-uri de stofă, de in, de mătase, asortate cu pălării cochete, broșe se regăseau doar în garderoba doamnei de la oraș.  Amândoi vorbeau puțin, dar politicos și răspundeau oricui, zâmbind. Parcă erau mereu recunoscători pentru ceva. Umblau doar la nevasta popii, cu care se cunoșteau de la Cluj, însă ajutau cu recomandari sau sfaturi, pe oricine îi solicita. La sărbători, ocupau scaunele din față în Biserică, spre deliciul femeilor care îi studiau în amănunt, fără invidie, fără dispreț.

Ioana moștenea de la bunica ei, ochii verzi și ținuta mereu dreaptă. De la bunic, primea în dar, în fiecare vară, o carte și dragostea pentru cunoaștere, disciplină.  Vacanțele petrecute în casa lor, făcuseră din Ioana, o tânără educată, pedantă și cu bun gust. La fiecare sfârșit de vară, aducea cu ea în lunca Mureșului, prospețimea și eleganța bulevardelor, păstrând însă o oarecare timiditate, naivitate de fată crescută la țară.

Fetele din sat, cele de o vârstă cu ea, cele cu care crescuse pe Ulița Meșcreacului, o priveau cu invidie doar atunci când îmbrăca fustele croite la comandă. În rest, o iubeau și îi căutau mereu compania.

De o lună, de când se întoarse în sat de la școală și de când se îmbolnăvi maică-sa, Ioana vedea și de gospodăria casei, și de magazinul satului. Așa că pielea Ioanei era acum de culoarea cafelei cu lapte și în părul ei castaniu se împleteau șuvițe arse de soare.

Ileanei îi era dragă. O iubea și mai tare de când se ținuse de capul lui Gheorghiuț să se înscrie la facultate. Afară de Ioana, el era singurul sătean la facultate, fapt care nu îl bucura la fel de tare pe Ion. Nici nu se împotrivise, dar nici nu umbla drept de mândrie datorită acestui fapt. Și nu pentru că nu era mândru cu adevărat, ci pentru că se gândea la ei, la casă și gospodărie, la vite,la  pământ și vii, la toate câte erau de făcut. Cu bătrânețea în pragul casei, Ion se gândea la orașul care se furișa în sufletele tinerilor și vedea mai departe de cei 4 ani de studii. Îl vedea pe omul care va crește din Gheorghe și care nu se va întoarce în holda satului. Ileana, însă, vedea viitorul cu sufletu-i de mamă; pe Gheorghe însurat cu o fată bună, harnică, grijind de munca lor de-o viață și ocupând camerele din față pe care ea le pregătea temeinic. Pentru toate astea se ruga și mulțumea în fiecare seară.

Anunțuri

Pe drumul satului 1.

Pe drumul satului doar praful ridicat de copite sau roți se mai plimba nestingherit. De la furtuna din noaptea trecută, câteva crengi frânte și grâul ciufulit, au rămas mărturii ale urgiei. Soarele lui iulie a supt cu nesaț bălțile burtoase și acum, același colb gălbejit, rătăcea în albia drumului de țară.

La cotul de la Plopi, în capul satului, s-au adunat unul cât unul, țăranii care mai aveau de secerat și câțiva mucoși care nu foloseau nici la mânat calul, nici la strâns paie. Neobosiți, săreau șanțurile, se duelau în crengi de sălcii, brăzdând cu țipete de luptă, toropeala dimineții. Gălăgia lor se pierdea sub țăcănitul asurzitor, consecvent al combinei și al batozei.

Șapte sau opt săteni urmau fideli umbra plopilor, iar două femei, una mică, una puțin mai înăltuță, băteau miriștea în spatele combinei.

– Bună, mi sete!

Dar femeia străbătea zarea de sub căușul palmelor. Își ținea mâinile ridicate precum o streașină deasupra ochilor și mânecile rochiei i se răsfrângeau lăsând să i se vadă brațele albe nevăzute de soare, poate, niciodată.

– Hai tu, bună, să merem acasă că mi sete.

Se mai uită o clipă spre zare așteptând ca ceva să tulbure orizontul. Luă mâna fetei și, apăsată de povara muncilor neterminate, sări șanțul ca și în urmă cu 30 ani când se ținea și ea de poala cuiva. Trecură holdele, una în spatele celeilalte, mititica pe urmele cizmelor femeii. În ogradă, umbra nucului descreți sufletul femeii și dezlegă pașii fetei, care porni spre casă alergând.

Se opri să-și potrivească năframa și cu o ultimă speranță, se mai uită o dată peste gardul de liliac. Nimic. Nimic nu tulbura neliniștea din sufletul ei.Cu un oftat, rupse o varză și adună repede, în poala șurței, niște roșii, castraveți și multe frunze lipicioase pe poala rochiei.

– Mă Ioane, io fac și niște curechi, da’ de vine pe sară cu trenu’ de Cluj.

– Fă. Da’, la oameni ce le-om da de-amiază?

– Mămăligă. Omor un pui și fac tocană și pe sară or mânca din cuțât. Caș, slană, le  fierb și ouă și Dumnezo cu mila lor și-a noastă. Du-te de trage niște vin în cantă că deloc trece impegatu’ și l-oi chema să-mi spuie când trece ultimu’ tren de la Brașov.

De trei zile, impegatul bea câte-o cantă de vin la întoarcerea acasă și tot de trei zile, ultimul tren de la Brașov, la ora nouă trecea prin stație.

De trei zile, femeia aștepta vacile în capătul satului și le întorcea pe ale ei să mai pască o oră, două, lângă linia ferată. Și tot de trei seri se întorcea acasă, amărâtă, pe urma vacilor cu ugerele pline.

– Mâine vine și soră-mea după fată. N-ai uitat.

– Nu.

-Să arzi cuptoru’ și să ne faci niște pupuri. Auzi?

– Fac. Când te duci la gară, să duci și roțile astea de caș la Sabina, c-apoi miercuri oi duce io numa ouăle.

Femeia prinse puiul între picioare și cu o singură tăietură izbăvi treaba. Pasărea își lăsă viața pe lama cuțitului și în colbul curții.

– Bună, da’ așa-i că pe Tucuț nu-l tai? Vreu să-l iau cu mine acasă și să-l fac domnișor de oraș.

– Și-l duci cu tine la școală?

– Da. Și îi iau cipici și pălărie ș-a să fie cocoșul încălțat. Hi hi hi, izbucni fata bătând din palme și sărind în cerc.

– Bună, și îl iau și pe Azorel și am să-l plimb în Parcu’ Mare.

– Și pe Tucuț?

– Păi nu, se gândi ea cu toată seriozitatea vârstei. Apoi tu, bună, cum să-i pun zgardă la Tucuț? Hi hi hi, și își lăsă capul pe spate cuprinzându-și, în același timp, mijlocul cu mâinile mânată de hohote de râs sănătos. Părul blond și creț i se desfăcu de sub baticul prins bunicește, la spate și se zvânta ca un soare în valurile bucuriei ei copilărești. Ochii albaștri se strângeau în două linii deasupra obrajilor pistruiați.

La șapte ani neîmpliniți, Emilia însuflețea curtea și viețile bătrânilor prin simpla ei prezență. Dar bucuria ei nu mai era atât de molipsitoare de când ultima scrisoare sosise la poarta lor. Ileana se perpelea sub dorul și așteptarea fiului ei, așa că nici cașul nu îi ieși de dimineață, iar acum nici apă nu puse la fiert ca să ciupelească puiul. Grijile îi scrâșneau printre dinți cu câte o înjurătură muierească:

– Bată-l vina, să-l bată de pui, cu pene și cu fulgi, cu tăt. Ioane!! Mă Ioane, m-auzi? Du-te trage niște apă că, în veci, am uitat să pui apă la fiert.

Omul, cu zece ani mai bătrân ca ea și cu tot atât de multă răbdare, rezemă lopta de ușa grajdului și porni în ritmu-i către fântână. Emilia îl urma țopăind și chicotind.

– Hai moșule, fă-mă hinta!

Bărbatul o prinse de mânuțele ridicate și o legănă ușor de câteva ori.

– Mai vreu, moșule!

– Hai aci și dă-mi o pupă că te face moșu mai-ncolo.

Emilia se prinse cu mânuțele de gâtul lui și îndată îi acoperi obrazul cu o sărutare.

– Așa îmi place, moșule, că tu nu ai barbă. Bunelu mă zgârâie și l-am tot rugat să-și taie barba, da’ nu vrea. Tu să nu-ți lași barbă niciodată, bine moșule?

– Nici mustață?

– Nici.

– Păi, bunicu’ ăla din povestea ta, are și barbă și mustață.

– Da’ tu ești moșu, nu bunicu și tu mă asculți mereu. Copila își odihni capul pe umărul bătrânului obosită de veselia dimineții.