Confesiunile unei mame de fată

De 27 ani sunt fiică, de 24 ani sunt soră, de 20 luni sunt soție și noră, iar de 11 luni sunt toate astea și, în plus, sunt și mamă.

În momentul în care medicii au scos-o pe fiica mea din burtică, am știut că am pierdut, că mi-a răms doar resemnarea în fața faptului că am nascut. Nu am născut pentru mine, ci pentru lume. Am dat lumii o fiică, o soră poate, o prietenă, o soție, o noră, o mamă sau cine știe ce altceva. Am îmbogățit universul, l-am făcut mai frumos, i-am dăruit o floare, un Iris..

Câte dintre noi avem puterea, dar și înțelepciunea de a accepta și înțelege că acești copii nu sunt ai noștri? Am născut pentru societate. Am dat viață unui om, ori dacă nu înțelegem la timp cât de vital e ca omul acela să crească  fără umbră, omul nu se va înălța atât cât i-a fost dat.

Îmi doresc pentru fiica mea să nu care un rucsac de sfaturi, opinii și păreri, fie ele ale noastre, ale parinților ei. Îmi doresc pentru copilul meu să aibă posibilitatea să aleagă pur, liber și neinfluențată.

Sper să am, sau să dobândesc înțelepciunea de a trăi pentru mine, prin mine și nu prin ea, pentru ea; altfel ea nu va zbura niciodată cu aripi larg deschise…a vorbit un pui de om care se chinuie de mult prea mulți ani să părăsească cuibul de puf.

Anunțuri

Mă încred în tine, copila mea

Zilele trec greu, cu mulți nervi și supărări de ambele părți, cu un living devastat de jucării, cu iaurt si biscuiți pe canapea, covor, gresie și în multe alte locuri. Fiecare zi e la fel, avem o rutină și încercăm să o respectăm, cu toate astea Iris a crescut mult, foarte mult și face lucruri diverse, unele amuzante, altele interesante, unele le-a învățat de la noi, altele sunt încercări de a ne imita.

Parcă timpul trece prea repede și insensibil la toate schimbările care se produc în jurul nostru. Mă gândesc cu drag și nostalgie la primul colțișor de dinte care a spart gingia, la prima bucată de pepene la care a molfăit pitica noastră, dar nu îmi amintesc cand a început să se ridice singurică din fund în picioare sau când a început să asocieze gesturi, gângureli la dorințe. Viața e un tumult de sentimente la vârsta asta, e un vârtej de provocări și în timpul zilei ma preocupă mai mult adunatul fărmiturilor de pe covor, decât să notez progresele fiicei mele. Încerc totuși să țin o evidență schematică a evoluției ei, dar sunt multe detalii pe care le-am omis. De aceea, m-am hotărât să neglijez Facebook-ul sau alte activități mai puțin bebelușești și să mă bucur de fiecare ”dans” al fiicei mele, de fiecare bătut din palme sau de orice exclamție de uimire.

Nimic nu se compară cu gurița ei  mică strânsă într-un ”Oooo” accentuat de impresia momentului sau cu două sprâncene încruntate în fața marii dileme a răsfoirii unei cărți.

Fiecare zi cu Iris e o avalanșă de sentimente diferite, toate frumoase, toate de bine, nici unul din  ele egalabil sau comparabil cu oricare alta emoție.

Cam acesta ar fi bilanțul nostru pentru ultimele luni, luni care s-au desfășurat cumplit de repede și care au luat cu ele tot greul, oboseala și necunoscutul. Cu fiecare oră alături de fiica mea, mă simt mai împlinită, mai deșteaptă și mai mămică. Cu orice lacrimă alinată de îmbrățișarea mea sau orice țipăt oprit la vederea mea, mă simt mai puternică și mai înțeleaptă. Comunicăm ușor atunci când îi acord atenție deplină, când mă încred în ce îmi cere ea și când ignor/uit canoanele scrise.