NICUȘOR ȘI PISICUȚA

Într-o zi de dimineață
A plecat mama la piață
Și i-a spus lui Nicușor:
Dragul mamei puișor,
Eu mă duc, tu fii cuminte,
Ce ți-oi spune ține minte.
Am lăsat ascuns în tindă
Pe dulap lângă oglindă
Lapte dulce-ntr-o ulcea
Să mănânci când ți-o plăcea.
Dar te uită și grijește
Să nu intre fără veste
Pisicuța mirosind,
Că atunci rămâi flămând!
Însă mama când pornește
Nicușor așa gândește:
Las’să vină, nu mi-e frică,
O învăț eu pe pisică!
Și la pândă, Nicușor
S-a ascuns după cuptor.
Când o vede pe pisică
Cum se uită la ulcică,
Nicu pleosc! Și deodată
Sare-n țăndări oala toată!
Și oglinda s-a știrbit,
Și pisica a fugit,
Cât e casa numai lapte
Și cioburi împrăștiate!
Nicule, prostuț băiat,
Pentru ce n-ai ascultat?!
Tu flămând și oala spartă
Și pedeapsa te așteaptă!

Anunțuri

Zdreanță de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

– „Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – „L-a mâncat!”
„Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
„S-a făcut a dracului!”

Iris. Iris e comică și, de meserie, teroristă.

Nu mai vrea în brațe, nu stă nici în cărucior, ignoră jucăriile frumos colorate de chineji pricepuți și militează vehement, chiar și în zilele cețoase, pentru dreptul ei de a-l vedea pe Lăbuș.

Ei, vedeți voi, dar nici Lăbuș nu-i un câine prost! Că doar îi place la mișel, să fie scărmănat și omenit, de aceea se și ghidușește pe lângă cea mai iubită din gospodărie.

Lăbuș dacă primește un os nu îl roade ca toți cățeii. El plimbă și aleargă osul ăla, ba îl și așează umil la picioarele celui mai înfocat suporter, știind vicleanul că va primi răsplată și mai mare pentru distrarea stăpânei.

Dar, și subliniez acest DAR, acest show se petrece cu, după caz, un bunic sau o bunică, îndoiți și fugăriți de o Iris prea șireată, căci de nu îl prinde-ndată pe Lăbuș cel jucăuș, se începe o corvoadă și un plâns neostenit.

La cele 7 luni ale ei, Iris are un simț al fashion-ului foarte bine dezvoltat; mai dezvoltat decât posibilitățile financiare ale umililor săi părinți, aș spune.

Domnișoara manifestă încă de pe acum preferințe coloristice sau pentru texturi și materiale. Parol! Deunăzi, zgribulită de frigul dimineților de octombrie, vrusei să îmbrac repede copila din dotare, cu o șalopetă flaușata, roz cu dungi albe, gândindu-mă, recunosc, la vremea de afară, nu la moda de la Milano.

Nu! Nu și gata! Deci nu i-a plăcut salopeta! A tras de bretele, s-a zmucit cu patos din brațele mele, ba chiar a recurs și la recuzita grea și a vărsat două lacrămi și a înălțat vreo 3 suspine până să mă convingă de profundul ei dispreț vizavi de biata șalopetă.

Dragelor tare n-aș vrea să vă povestesc despre nopțile noastre. Nu de alta, dar ar sări din schemă prea multe mituri despre botez, lapte praf și diversificare. Dar, pe scurt și foarte concis că se pregătește terorista de prima masă din noapte, mirifica mea fiică, încă se trezește de n-șpe mii de ori pe noapte. Nu din răsfăț, ci de foame. Că doar cine aleargă după Lăbuș ziua, ține trează pe mă-sa noaptea!

Cu toate astea, nu mă satur să o iubesc și să o drăgălesc de tot atâtea ori pe zi, de cîte, de fapt, n-are nevoie că îl are pe Sfântul Lăbuș care o răsfață necontenit.

Plouă. Nu acum, dar de când am venit în țară plouă mai mereu. Și e prima oară când asta mă deprimă.

Parcul din spatele casei nu mai miroase a melancolie, nu mai leagănă amintiri. Mi se pare că face doar umbră deasă frunzelor bătrâne și obosite de soare, silite să putrezească în mucezeala și întunecimea toamnei. Aleea ruptă, înghițită de băltoace mocirloase, nu mai are nimic din dulceața pesimismului bacovian, ea oglindește murdăria și nimicnicia zilelor noastre.

Mi-e și groază să cutreier cu gândul pe străzile orașului fiindcă m-aș împiedica de oameni abătuți sau beți, oameni dezgoliți de speranțe sau de oameni îmbracați cu haine de la alții. M-aș poticni în zidurile dezindustrializate de oameni prea zeloși să parvină ușor și repede.

Așadar, mă rog și sper într-o apocalipsă a comunismului european..