Aşa ne-am cunoscut

Am ieşit din sala de operaţii. În sfârşit!
Parcurgem acelaşi drum: un coridor lung tapetat cu uşi şi pe stânga, şi pe dreapta. Mă uit la femeia care împinge patul din spate. E obosită şi rimelul i s-a întins puţin sub ochi. Şi eu sunt obosită, tare obosită şi în plus nu mă pot opri din tremurat. Simt că tremură şi pătura pe mine. Aş vrea să le cer iertare că nu le-am lăsat liniştite la început de week-end. Vreau să zic ceva, dar mi se opreşte vocea în gât.
„Mwro mou! Mwro mou!”
” Iubita lui mami, felicitari!”
„Bravo agapi mou! You did well! She’s perfect!”
Îi aud, dar nu îi văd. Ei tot vorbesc cu mine, dar eu nu îi văd. Oare am murit?
Ahh, în sfârşit o văd pe mami. Off mami mea! Ce durere în ochii ei! N-o fi înţeles nimic din ce mi se întâmplă. Cred că a trăit un coşmar până m-a văzut.
Şi Theo? Îl văd acum şi pe el. Are lacrimi în ochi. Cred că de fericire.
Am ajuns în salon. Vine soacră-mea să îmi spună ceva despre fetiţă. Mă oboseşte fantastic, dar ce să-i spun?

O caut pe mami cu privirea. E într-un colţ, îşi aşteaptă rândul. Ştie că am nevoie de ea şi mă lasă să mă agăţ cu sufletul de privirea ei caldă. Mă liniştesc uitându-mă în ochii ei şi înţeleg tot ce vreau să ştiu: am făcut-o bunică mândră de fetiţă sănătoasă.

Soacră-mea vorbeşte şi vorbeşte şi se tot agită, îşi flutură părul, mâinile, se agaţă în punga de urină, se aşează pe pat, îmi explică, îmi povesteşte, dar eu nu mai am puterea nici măcar să o ascult din politeţe. Nu schiţez nimic în direcţia ei. Mă uit la Theo şi îl întreb cum e fetiţa. Îmi arată pozele cu ea în incubator (care nu e incubator, ci o cutie sterilă unde se ţin bebeluşii până se usucă vernixul pe ei) şi mi se pare…ciudată.
Îi spun mamei că fetiţa e ciudată, parcă nu e a mea. Mami râde şi îmi povesteşte cum îşi sugea degetuţele când au adus-o. Aaa, parcă asta încerca să-mi arate soacră-mea când îşi îndesa pumnul în gură.
O asistentă îi roagă să plece ca să mă pot odihni. Ciudat, dar mă bucur că voi rămâne singură. Imediat ce or să plece am să merg la fetiţa mea să o studiez în voie.
Primul şoc: nu îmi simt corpul de la brâu în jos şi de aceea nu voi putea coborî să merg la bebeluş. Nu ştiu de ce mi-am imaginat altceva. Credeam că… De fapt, habar n-am ce credeam, dar ştiu că am simţit că mi s-a făcut o mare nedreptate. Îl întreb pe Theo, care a primit permisiunea să mai stea jumătate de oră cu mine, de ce mi s-a făcut cezariană. Cred că mi-a explicat ceva, dar nu îl aud. Mă întorc la gândurile mele şi vreau cu tot sufletul să merg la ea. Ne desparte un perete, un singur perete.

El vede că nu mă pot concentra şi tace. Stăm aşa în tăcere pentru câteva clipe şi ne gândim amândoi la ea.  Eu îl întreb la fiecare 2 minute: „You’ve seen her, mwro mou? She’s beautiful, isn’t she?”.
El pleacă şi rămân singură. Încep să conştientizez că pot să mişc degetele de la picioare. Deodată simt că mi-a rămas mare corpul meu; mi-a rămas mare precum o bluză. Nu găsesc curaj să mă uit sub pătură şi nici în suflet. Burtica! S-a dus burtica..

Aştept dimineaţa ca să-mi aducă „burtica”… O cheamă Iris pe burtica mea, dar nu pot să-i articulez numele. E încă „burtica”.

Mă uit la ceasul de pe perete şi încerc să mişc manoşele cu privirea. Aş vrea să am o super-putere să pun timpul în mişcare. Adorm, mă trezesc, iar adorm şi mă trezesc. O aştept.

E ora 7 când o asistentă trage draperiile care înconjoară patul meu. Mă întreabă dacă vreau să-mi cunosc fiica. Atunci observ un pătuţ mic în spatele ei. Ameţesc. Mă inundă un stol de fluturi şi inima mea o ia razna.

Închid ochii până mi-o pune alături în pat. Încerc să-mi golesc mintea de amintiri şi imagini; chipul ei vreau să fie singura mea amintire, singura imagine din sufletul meu. Îmi cobor uşor privirea şi încerc să nu o trezesc atunci când tot sufletul meu se va ancora de trupuşorul ei. Doamne Iisuse! Ai pus Tu minunea asta în trupul meu? A ieşit din mine! Eu am făcut asta! E a mea! Doamne, e a mea! Mi-ai dat-o mie! Iisuse e vie! Burtica!

Ah i-am tulburat somnul fiindcă lacrimile mele sunt reci şi grele pe obrazul ei. Şi-a deschis ochii şi mă priveşte fix. Ştiu că mă vede. Oare aşteaptă să îi spun ceva? Mă cunoaşte? Mi-e teamă să îi vorbesc să nu se sperie de vocea mea. Continuă să mă privească. Şi eu pe ea. Ce să-i spun? Zic repede un Tatăl Nostru şi mă mai gândesc. Deschide guriţa. Înţeleg atunci că a făcut ea primul pas. Îmi dezgolesc sânul şi i-l ofer. Ea prinde cu nădejde şi îmi spune parcă: „Vezi? N-a fost greu!”.

E 7:30 dimineaţa. E prima oară când la 7:30 dimineaţa sunt altceva. Sunt MAMĂ!

Anunțuri