O ultimă poveste de toamnă

În sfârşit a sosit toamna şi pe uliţa mea. Uliţa mea e mică şi ascunsă printre clădiri de-o şchioapă, blocuri de beton şi autostradă. O grădiniţă de flori uscate, dar viu colorate, bolovani, un măslin şi un smochin, se întinde sub balconul meu albastru. Peste grădiniţa noastră se cerne toamnă; rugina mănâncă singurul copăcel non-mediteranean. Restul grădinii e doar apăsat de umbra măslinului prea încărcat. Floarea aceea lunga, în culori fulminante de fucsia şi mov se încăpăţânează să se-ntindă peste gard.

E atât de trist să aştepţi toamna. Să aştepţi să-ţi acopere ochii cu ceaţa din fiecare dimineaţă, să-ţi înroşească nasul sau să-ţi apese umerii cu melancolia ei funebră, bacoviană. Din păcate, Ciprul nu l-a născut pe Bacovia şi asta mă face să cred că toamna s-a simţit stingheră aici de aceea ne tot ocoleşte. Dar am să mă întorc acasă şi am să-mi culc obrazul pe norii noştri grei; am să visez Parcul Central şi aleile lui denivelate, am să revăd plopii lungi, înalţi şi goi de la intrarea în Beldiu..Am să cobor tristă şi îngândurată prin grădina mea brumată şi am să mă gândesc: „Doamne cât de dulce e tristeţea asta a toamnei!”.

Iar seara…Ooo, păi seara ne coace mami dovleac în cuptor şi ne face ceai de mentă şi flori de tei. Of şi mâncăm cu zacuscă sau cu gem de mure.

Dar toamna mea e gata şi mi-au rămas doar visele, zacusca şi-o carte de Bacovia. Ce greu apasă ceaţa, bruma, holdele arate, fumurile caselor când te uiţi pe geam şi tot în jur e încă ruşinos de verde şi-nflorit.