Image

E ciudat cum atunci când te străduiești să alungi din minte vechi iubiri, ștergi și amintirea bancuței primului sărut, a pieței unde v-ați întâlnit de atâtea ori, a traseului parcurs în drum spre școală. Timpul șterge pe harta amintirilor atât durerea, cât și dezamăgirea iubirilor neîmplinite. Și, cu aceeași  măiestrie, estompează imaginea acelor martori muți și imobili ai vechilor pasiuni.

 

3.

Istovită de dor și așteptare, Ileana se așeză pe banca de la poartă și scoase de la piept plicul cu scrisoarea lui Gheorghiuț.

Brașov, 05 iulie 1974

Dragă mamă, tată,

Încep aceste rânduri cu speranța că scrisoarea mea are să vă găsească bine, sănătoși, așa cum sunt și eu.

Vă scriu acum să vă anunț că, în curând, voi încheia cu examenele, dar și cu practica la combinatul din Făgăraș.

Trag speranța că ne vom revedea înainte de secerat.

Mamă, tată, vă rog să primiți urările mele de sănătate.

Al vostru fiu,

Gheorghe

Cu emoție, citi și acum, pentru a nu știu câta oară, cele câteva rânduri. I se părea că le vede pentru întâia dată și sufletul îi tresărea de bucurie la fiecare cuvânt, mai ales că de la Crăciun nu își văzuse băiatul. Ce amar i se părea sentimentul ăsta de dor, de așteptare. Trist și nesfârșit, greu ca o piatră de moară se agăța de inima ei, de gânduri. Îl simțea chiar și în mâini care, parcă, i se împleticeau și nu mai găseau taina lucrului în casă și-n ogradă.

Pe cerul amiezii năvăleau nori grei de furtună.

– Vine ploaia iară. Hai, dragu’ bunii, să prindem cloșca și puii.

În poala șurței, Ileana și Emilia adunau cu greu și mare veselie, puii speriați.

– Bună, eu vreau un pui care să rămână așa mic și pufos, să nu se facă găină niciodată.

– Da’ asta nu se poate, pasărea lu’ buna. Că și ei cresc ca și noi.

– Bună, da’ și eu am fost așa mică cât un pui?

– Cât un pui de om, da.

– Și tu bună? Și tu ai fost așa mititică?

– Și eu, da.

O urmă de încruntare brăzda fruntea mică a Emiliei, semn că o frământau gânduri mari.

Soarele ardea cu poftă încercând, parcă, să stoarcă norii de ploaie. Dar cerul se apleca umil sub greutatea lor și, în curând, ultima rază de soare pieri sub primii stropi de ploaie.  Într-o clipă, păsările din ogradă se porniră disperate în căutarea unui adăpost.

– Hai, mă Ioane, să băgăm și gâștele în șură.

Mânate de primejdie, gâștele se îngrămădeau pe poartă. Se călcau pe aripi și își ridicau gâturile înălțând chemări disperate pentru bobocii care se împrăștiară dezorientați. Una intra pe poartă, alta dădea să se întoarcă, gâscanul se arunca în zboruri vitejești de câte un metru, încercând să-și adune cârdul.

Pe cer, spectacolul continua cu ritualul ciorilor de a alunga furtuna. Zburau în cercuri largi și desenau spirale pe crestele norilor, iar cele mai viteze se desprindeau precum săgețile rănind satul cu plânsul lor prevestitor.

La o asemenea primire, furtuna răspunse  violent cu o desfășurare de tunete și fulgere și gheață. Își etala puterea și în câteva minute îngenunche tot satul cu ogoarele lui, sub urgia ploii. Se năpusti avidă asupra Mureșului făcându-l să clocotească în vârtejuri. În brațele vântului, cuprinse insula cu sălciile bătrâne și se chinuia să o zmulgă din albia râului.

Mureșul se umplea amenințător sub furia ploii alunecând peste dig, spre ulițele satului. Clopotele se tânguiau în turla bisericii, dar furtuna continua să atace nervoasă satul din luncă. Nici ciori, nici gâște și nici o altă vietate nu o mai înfrunta.

De la geamul bucătăriei, Emilia privea speriată cum florile ei cădeau frânte de boabe mari de gheață.

Ileana așeză masa pentru oamenii care se întoarseră de la coasă și se gândea deznădăjduită la vie, la grădină, la animalele din grajd.

2.

Pe drum treceau bărbați cu coasele în spate și pe lamele lor, soarele lucea sinistru. Intrau pe ulița satului cu frunțile plecate de căldură și înaintau greoi, încet, întocmai ca într-o procesiune funerară.

Ileana stătea rezemată de stâlpul porții și răspundea din cap la salutul bărbaților. Ieși în drum, așteptând umilă, bicicleta impegatului.

– Nană Ileană! Nană Ileană!

– Bună zîua, fata mea. Ai închis de-amiază?

– Am închis. Dar mă întorc la doi că îmi aduce pita. Nană Ileană, ți-a mai scris Gheorghiuț? Când vine acasă?

– Tu, Ioană, o scris, da’ n-o zis când vine. Amu io mă tot uit după impegat că nu mai știu când o zîs că ajunge ultimu’ tren de la Brașov la Tiuș. Mă-ta cum îi?

– No, cum să fie, nană Ileană? De la Cluj, doctorii au zis că ficatul îi bolnav. Îi grav. Și buna zice că îi rău, și ochii verzi îi sticleau acum sub lacrimi.

Ioana, veni în sat, în casa învățătorului văduv, pe vremea când nu lega nici două cuvinte. Anica, mama Ioanei, rămase însărcinată, pe când era studentă la Farmacie. Fără un tată pentru copilul ei și un sprijin pentru a-l crește, Anica lăsă fata la părinți și după obținera diplomei, își luă post la singurul dispensar din Teiuș. Așa îl cunoscu pe învățătorul satului. De la prima soție, omul nu avu noroc de copii, iar din a doua căsătorie se născu Lucian, însă bărbatul trecu și fata pe numele lui, astfel că acum, puțini își aminteau că Ioana era un copil din flori.

Ioana era isteață și harnică, mai cuminte, poate, mai serioasă ca alte fete de-o seamă cu ea. Frumusețea ei simplă și modestă, cu accente în părul castaniu și ochii verzi, stătea de fapt, în vorba domoală și în zâmbetu-i cald.

Fata era acum studentă la Pedagogie, în Cluj, unde locuia cu bunicii dinspre mamă, despre care se știau puține și se discutau multe. Bătrânul lucrase în armată dar nimeni nu-i cunoștea gradul, participarea la război sau afinitatea politică, așa că era Domnul Sandu pentru toată lumea. Despre nevasta lui  se știa că fusese moașă la Spitalul de Femei din Cluj. Oamenii îi studiau cu interes la fiecare vizită; hainele, eleganța și distincția, îi deosebeau de restul lumii. Doamna Evi, unguroaică născută și crescută la Cluj, își purta părul scurt, vopsit și mereu coafat. Nu se acoperea cu batic, nici nu purta șorț, ori rochii înflorate. Deux piece-uri de stofă, de in, de mătase, asortate cu pălării cochete, broșe erau singurele piese vestimentare care se regăseau în garderoba doamnei de la oraș.  Amândoi vorbeau puțin, dar politicos și răspundeau oricui, zâmbind. Parcă erau mereu recunoscători pentru ceva. Umblau doar la nevasta popii, cu care se cunoșteau de la Cluj, însă ajutau cu recomandari sau sfaturi, pe oricine îi solicita. La sărbători, ocupau scaunele din față în Biserică, spre deliciul femeilor care îi studiau în amănunt, fără invidie, fără dispreț.

Ioana moștenea de la bunica ei, ochii verzi, ținuta mereu dreaptă și atenția pentru detalii. De la bunic, primea în dar, în fiecare vară, o carte și dragostea pentru cunoaștere, disciplină.  Vacanțele petrecute în casa lor, făcuseră din Ioana, o tânără educată, pedantă și cu bun gust. La fiecare sfârșit de vară, aducea cu ea în lunca Mureșului, prospețimea și eleganța bulevardelor, păstrând însă o oarecare timiditate, naivitate de fată crescută la țară.

Fetele din sat, cele de o vârstă cu ea, cele cu care crescuse pe Ulița Meșcreacului, o priveau cu invidie doar atunci când îmbrăca fustele croite la comandă. În rest, o iubeau și îi căutau mereu compania.

De o lună, de când se întoarse în sat de la școală și de când se îmbolnăvi maică-sa, Ioana vedea și de gospodăria casei, și de magazinul satului. Așa că pielea Ioanei era acum de culoarea cafelei cu lapte și în părul ei castaniu se împleteau șuvițe arse de soare.

Ileanei îi era dragă. O iubea și mai tare de când se ținuse de capul lui Gheorghiuț să se înscrie la facultate. Afară de Ioana, el era singurul beldean la facultate, fapt care nu îl bucura la fel de tare pe Ion. Nici nu se împotrivise, dar nici nu umbla drept de mândrie datorită acestui fapt. Și nu pentru că nu era mândru cu adevărat, ci pentru că se gândea la ei, la casă și gospodărie, la vite,la  pământ și vii, la toate câte erau de făcut. Cu bătrânețea în pragul casei, Ion se gândea la orașul care se furișa în sufletele tinerilor și vedea mai departe de cei 4 ani de studii. Îl vedea pe omul care va crește din Gheorghe și care nu se va întoarce în holda Beldiului, o dată ce își va primi diploma. Ileana, însă, vedea viitorul cu sufletu-i de mamă; pe Gheorghe însurat cu o fată bună, harnică, grijind de munca lor de-o viață și ocupând camerele din față pe care ea le pregătea temeinic. Pentru toate astea se ruga și mulțumea în fiecare seară.

Pe drumul satului 1.

Pe drumul satului doar praful ridicat de copite sau roți se mai plimba nestingherit. De la furtuna din noaptea trecută, câteva crengi frânte și grâul ciufulit, au rămas mărturii ale urgiei. Soarele lui iulie a supt cu nesaț bălțile burtoase și acum, același colb gălbejit, rătăcea în albia drumului de țară.

La cotul de la Plopi, în capul satului, s-au adunat unul cât unul, țăranii care mai aveau de secerat și câțiva mucoși care nu foloseau nici la mânat calul, nici la strâns paie. Neobosiți, săreau șanțurile, se duelau în crengi de sălcii, brăzdând cu țipete de luptă, toropeala dimineții. Gălăgia lor se pierdea sub țăcănitul asurzitor, consecvent al combinei și al batozei.

Șapte sau opt săteni urmau fideli umbra plopilor, iar două femei, una mică, una puțin mai înăltuță, băteau miriștea în spatele combinei.

– Bună, mi sete!

Dar femeia străbătea zarea de sub căușul palmelor. Își ținea mâinile ridicate precum o streașină deasupra ochilor și mânecile rochiei i se răsfrângeau lăsând să i se vadă brațele albe nevăzute de soare, poate, niciodată.

– Hai tu, bună, să merem acasă că mi sete.

Se mai uită o clipă spre zare așteptând ca ceva să tulbure orizontul. Luă mâna fetei și, apăsată de povara muncilor neterminate, sări șanțul ca și în urmă cu 30 ani când se ținea și ea de poala cuiva. Trecură holdele, una în spatele celeilalte, mititica pe urmele cizmelor femeii. În ogradă, umbra nucului descreți sufletul femeii și dezlegă pașii fetei, care porni spre casă alergând.

Se opri să-și potrivească năframa și cu o ultimă speranță, se mai uită o dată peste gardul de liliac. Nimic. Nimic nu tulbura neliniștea din sufletul ei.Cu un oftat, rupse o varză și adună repede, în poala șurței, niște roșii, castraveți și multe frunze lipicioase pe poala rochiei.

– Mă Ioane, io fac și niște curechi, da’ de vine pe sară cu trenu’ de Cluj.

– Fă. Da’, la oameni ce le-om da de-amiază?

– Mămăligă. Omor un pui și fac tocană și pe sară or mânca din cuțât. Caș, slană, le  fierb și ouă și Dumnezo cu mila lor și-a noastă. Du-te de trage niște vin în cantă că deloc trece impegatu’ și l-oi chema să-mi spuie când trece ultimu’ tren de la Brașov.

De trei zile, impegatul bea câte-o cantă de vin la întoarcerea acasă și tot de trei zile, ultimul tren de la Brașov, la ora nouă trecea prin stație.

De trei zile, femeia aștepta vacile în capătul satului și le întorcea pe ale ei să mai pască o oră, două, lângă linia ferată. Și tot de trei seri se întorcea acasă, amărâtă, pe urma vacilor cu ugerele pline.

– Mâine vine și soră-mea după fată. N-ai uitat.

– Nu.

-Să arzi cuptoru’ și să ne faci niște pupuri. Auzi?

– Fac. Când te duci la gară, să duci și roțile astea de caș la Sabina, c-apoi miercuri oi duce io numa ouăle.

Femeia prinse puiul între picioare și cu o singură tăietură izbăvi treaba. Pasărea se zbătea sub palma femeii și moarte, aruncând stropi de sânge în colb, pe cizme și brațele femeii.

– Bună, da’ așa-i că pe Tucuț nu-l tai? Vreu să-l iau cu mine acasă și să-l fac domnișor de oraș.

– Și-l duci cu tine la școală?

– Da. Și îi iau cipici și pălărie ș-a să fie cocoșul încălțat. Hi hi hi, izbucni fata bătând din palme și sărind în cerc.

– Bună, și îl iau și pe Azorel și am să-l plimb în Parcu’ Mare.

– Și pe Tucuț?

– Păi nu, se gândi ea cu toată seriozitatea vârstei. Apoi tu, bună, cum să-i pun zgardă la Tucuț? Hi hi hi, și își lăsă capul pe spate cuprinzându-și, în același timp, mijlocul cu mâinile mânată de hohote de râs sănătos. Părul blond și creț i se desfăcu de sub baticul prins bunicește, la spate și se zvânta ca un soare în valurile bucuriei ei copilărești. Ochii albaștri se strângeau în două linii deasupra obrajilor pistruiați.

La șapte ani neîmpliniți, Emilia însuflețea curtea și viețile bătrânilor prin simpla ei prezență. Dar bucuria ei nu mai era atât de molipsitoare de când ultima scrisoare sosise la poarta lor. Ileana se perpelea sub dorul și așteptarea fiului ei, așa că nici cașul nu îi ieși de dimineață, iar acum nici apă nu puse la fiert ca să ciupelească puiul. Grijile îi scrâșneau printre dinți cu câte o înjurătură muierească:

– Bată-l vina, să-l bată de pui, cu pene și cu fulgi, cu tăt. Ioane!! Mă Ioane, m-auzi? Du-te trage niște apă că, în veci, am uitat să pui apă la fiert.

Omul, cu zece ani mai bătrân de cât ea și cu tot atât de multă răbdare, rezemă lopta de ușa grajdului și porni în ritmu-i către fântână. Emilia îl urma țopăind și chicotind.

– Hai moșule, fă-mă hinta!

Bărbatul o prinse de mânuțele ridicate și o legănă ușor de câteva ori.

– Mai vreu, moșule!

– Hai aci și dă-mi o pupă că te face moșu mai încolo.

Emilia se prinse cu mânuțele de gâtul lui și îndată îi acoperi obrazul cu o sărutare.

– Așa îmi place, moșule, că tu nu ai barbă. Bunelu mă zgârâie și l-am tot rugat să-și taie barba, da’ nu vrea. Tu să nu-ți lași barbă niciodată, bine moșule?

– Nici mustață?

– Nici.

– Păi, bunicu’ ăla din povestea ta, are și barbă și mustață.

– Da’ tu ești moșu, nu bunicu și tu mă asculți mereu. Copila își odihni capul pe umărul bătrânului obosită de veselia dimineții.

Gânduri pentru Iris

2013-02-07 13.46.56

Îți spun de zeci de ori

Că te iubesc,

Că te ador.

Tu îmi răspunzi senin

Și știrb

Și mă îndrăgostesc

De alte zeci de ori

De-un zâmbet larg

Și plin și-atât de cald.

Un ggg prelung

Îți umple ochișorii,

Surâsuri de uimire

Și gropițe dulci

Se-afundă-n obrăjori.

Copilul meu cu pielea satinată,

Te uiți cu-atâta-ncredere la mine!

Și-ntinzi mânuțele deodata,

Cu-avânt și patimă-ți-apuci

Piciorul.

Ah! Ce glorioasă e izbânda!

Mă cauți iarăși cu privirea

Și-atunci te-ncurajez:

”Bravo, copil frumos”.

Un zâmbet larg și știrb

De bunicuță

Cuprinde chipul tău

Și iar piciorul ș-apoi mânuța

Și mami râde-n sinea ei🙂

Despărțirea de mami și tati după lupte seculare cu Moș Ene

Când se lasă seara și la casa mea, mi se pune așa un sac cu pietre în spate de nici nu pot explica durerea și corvoada cu care îl purtăm, pe rând, când eu, când Theo.

Nu zic, Doamne ferește, că Iris ar fi un copil rău sau dificil; în concepția mea, nu există așa ceva ca și ”copil rău” , există doar erori de educare sau părinți obosiți, depășiți, necăjiți, etc. Dar ce poate fi mai neplăcut decât o zi numai bună de noi experiențe și descoperiri, distrusă de cineva fără chef, fără dispoziție, ursuz și ridicând mereu vocea la tine?

Gândește-te astfel: te-ai trezit binedispusă după un somn lung și odihnitor în brațele celui drag. Îți bei cafeaua liniștită, ajungi la muncă și un șef te întâmpină morocănos, colegul te repezește, toată ziua ești plimbată aiurea între departamente, iar la sfârșit, când te îndrepți spre casă, după un pahar de lapte cald, consortul te împinge în pat, te leagănă pe picioare, îți cântă, îți acoperă ochii cu căușul palmei, te ține strâns în brațe, toate astea ca tu să adormi iute, iute, atunci și nu mai târziu.

E trist că, de cele mai multe ori, la sfârșit de zi, nu știm să ne scuturăm de griji și necazuri. Le răsturnăm în camera de joacă a micuților, formând grămezi întregi de greșeli care în timp se vor sedimenta în copii frustrați, timorați, triști sau ”răsfățați”.  E de prisos acum să zugrăvesc analogii, dar un proverb se cade: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”.

Și acum, cu dragoste despre luptele noastre cu somnul.

La prânz, Iris adoarme relativ ușor și repede. Seara, însă, ne jucăm, ne drăgălim, păpăm toți împreună, Iris face băiță și după cremuit, pijamălit, nu mai ieșim din dormitor. În dormitor, urmează un adevărat show, un exercițiu de răbdare și determinare. După ce bea jumătate din lăptic, Iris, întocmai zmeului din poveste, prinde puteri magice și o veselie fără margini îi animează sufletul, ochișorii și mânuțele cu care se prinde fervent de părul meu. Uneori mă distrează, alteori mă enervează, câteodată îmi stau vasele stivă în chiuvetă și la TV arată nu știu ce film fain pe care tare mi-ar plăcea să-l văd și eu.

Și așa începe distracția. Mai trage una, alta de pe noptiere, ne mai bebelușim, mai ”urcă musca pe perete”, mai ne jucăm cu Vincent, mai, mai, mai și Iris e tot pe baricade. Acum e momentul să stingem lumina. Și mama lui Iris se transformă într-o mare Angela Similea a secolului nostru. Încep timid cu ”În căsuța din pădure”, ”Un motan cât un pisoi”, ”Alunelu”, ”Are mama o fetiță” și muuulte alte șlagăre ale lumii copilărești și toate în gamă lento- slow cu acompaniament romantic de ochi închiși la solist. Tot acest spectacol e recompensat cu palme peste față, miorlăituri, scâncete, zâmbete, degete în nas, ochi, urechi, dar nu cu Sfântul Somn. Luăm o pauză, recităm din Eminescu, înduioșătoarea ”Mama” a lui Coșbuc, mai un Nicușor prostuț băiat, alte 2-3 poezii și dacă nici așa nu îl lasă pe Moș Ene lângă noi, trecem la repertoriul internațional: grecește, spaniolă din telenovele, vreun fragment pe italiană, ne întoarcem iarăși pe românește, iar dupa 45-50 minute, uneori mai târziu, niciodată mai repede de o jumătate de oră, Iris capitulează. Ușor, aproape pe nesimțite, dă drumul degetului meu, își aduce picioruțele la piept și se ghemuiește la pieptul meu. Acum nu mai vreau eu să plec de lângă ea. Minute întregi stau lipită cu nasul de buzele ei și îi miros respirația de lăptic, de bebeluș.

Acesta e ritualul nostru de seară cu seară. Am înțeles că indiferent de cât de mult timp am petrece cu ea pe timpul zilei, seara vine cu momentul despărțirii, ceea ce pe ea o întristează sau o sperie, nu știm. Cert este că  încearcă prin toate puterile să ne țină lângă ea, să se joace cu noi, ne vrea pe amândoi lângă ea, râde cu hohote la orice ghidușie a noastră, povestește, dansează, ne îmbrățișează, ne zâmbește, doar, doar vom amâna cât mai mult despărțirea.

Griji, necazuri, probleme, vase nespălate, haine necălcate, rămân la ușa dormitorului. Acolo ne jucăm, dormim și ne drăgălim. În general, copila noastră nu trage ponoasele supărărilor adunate peste zi. Sper ca și peste ani, indiferent de bilanțul zilei, să găsim un colț de zâmbet pentru copila noastră.

 

Am primit premiul Liebster :)

Eu scriu pe blog doar atunci când îmi permite timpul și copilul. Inițial vroiam să țin un jurnal al sarcinii aici, dar am descoperit că ceea ce mă încântă sau mă intrigă pe mine, poate ajuta pe altcineva, așadar am scris și despre lucuri trecătoare și în ultimul timp despre ce nu aduce anul, dar aduce Iris, universul tuturor posibilităților🙂

Astăzi am deschis mailul și am găsit o notificare de la wordpress. Comment-ul era de la Ivanovele  și mă anunța despre frumoasa predare a ”ștafetei” acestui premiu. Îți mulțumesc dragă Angelica, nevastă de Zar și supermamă de prințese🙂

Așadar, ce presupune Premiul Liebster?!

  • Numeşte şi mulţumeşte persoanei care ţi-a nominalizat blogul.
  •  Scrie 11 lucruri despre tine pe care vrei să le afle şi ceilalţi.
  • Răspunde la întrebările formulate de cel care te-a nominalizat şi inventează la rândul tău un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi vei nominaliza.
  • Nominalizează 11 bloggeri pe care îi admiri şi care au mai puţin de 200 de followers şi înmânează premiul Liebster. (simbolic)
  • Anunţă-i şi pe ei că au luat un Liebster, ca să aibă motiv de bucurie.

O provocare ar fi să nominalizez cele 11 bloguri fiindcă nu am reușit să țin o evidență a ceea ce am răsfoit în blogosfera românească până acum, dar am să caut și am să înmânez acest semn de carte și altora.

11 lucruri despre mine:

  1. Sunt mamă.
  2. Citesc și scriu.
  3. Învăț să gătesc, să fiu soție și să trăiesc cu dor de mamă, tată, soră.
  4. Conduc și pe dreapta și pe stânga, adică pot conduce și prin Orăștie, dar și în Londra, dacă ajung pe acolo (deocamdată mă mulțumesc cu șofatul prin Limassol).
  5. Îmi doresc să am mulți, mulți pantofi, mult mai mulți decât am acum.
  6. Râd mult și des.
  7. Vorbesc mult, uneori, rar, chiar foarte rar🙂 vorbesc mult și prost.
  8. Îmi plac oamenii, compania lor, atenția lor, dar apreciez o clipă de singurătate.
  9. Am multe frici și temeri.
  10. Nu am regrete, dar îmi pare rău pentru una, pentru alta, dar niciodată pentru ce am făcut.
  11. Îmi place toamna și urăsc vara.

Trebuie să răspund următoarelor întrebări:

1. Ce te face fericit(a) intr-o zi obisnuita?

Fiica mea, soțul meu, o vizită primită sau făcută, o plimbare pe plajă, o cafea cu frișcă, o carte bună, o idee, o fotografie faină, o poveste cu mami pe Skype, de fapt, nu e greu să fiu fericită; orice mă bucură, mai ales, dacă e legat de Iris.

2. Care este persoana care-ti alina nelinistile?

Mami și sora mea.

3. Ce invat de-al tau crezi ca are si dezvat?

Rosul unghiilor și fumatul.

4. Ce trasatura din caracterul unui om apreciezi cel mai mult?

Perseverența.

5. Cum te relaxezi?

Citind.

6. Ce faci atunci cand esti foarte, foarte suparat(a)?

Înjur și plâng.

7. Ai un scriitor roman preferat, sau vreo 2-3 daca nu te poti hotara la unul singur?

Liviu Rebreanu, Marin Preda, F.M. Dostoievsky, J.Galsworthy

8. Cea mai buna distractie cu prietenii care ar fi?

Dans.

9. Ai (in plan) copii?

Am o fetiță de aproape un anișor și n-am timp de alte planuri deocamdată…

10. Atunci cand altcineva este nedreptatit preferi sa ignori si sa nu te bagi sau reactionezi?

Întotdeauna reacționez.

11. Crezi ca greselile se repara?

Niciodată. Nici măcar o maioneză ”tăiată” nu putem repara întotdeauna, darmite o vorbă grea sau o palmă dată la nervi.

11 întrebări pentru voi

  1. În ce găsești motivație?
  2. Mare, munte sau turism cultural și de ce?
  3. Ce titlu de carte ar descrie cel mai bine ultimii 5 ani din viața ta?
  4. Jocuri de societate sau sporturi extreme?
  5. Din ce zonă a României ești și ce te face mândru/ă de localitatea în care te-ai născut?
  6. Dacă ai fi pentru o zi președinte?
  7. Cea mai mare teamă a ta e să…?
  8. Faci ce faci pentru că ”trebuie” sau pentru că îți place?
  9. Ce te face să plângi?
  10. Crezi în noroc sau norocul ți-l faci cu mâna ta?
  11. Un lucru pe care nu l-ai învățat la școală, dar ți-ar plăcea să apară în programa școlară a copiilor tăi/ a generației actuale?

Și alegerile mele din blogosfera românească sunt:

Confesiunile unei mame de fată

De 27 ani sunt fiică, de 24 ani sunt soră, de 20 luni sunt soție și noră, iar de 11 luni sunt toate astea și, în plus, sunt și mamă.

În momentul în care medicii au scos-o pe fiica mea din burtică, am știut că am pierdut, că mi-a răms doar resemnarea în fața faptului că am nascut. Nu am născut pentru mine, ci pentru lume. Am dat lumii o fiică, o soră poate, o prietenă, o soție, o noră, o mamă sau cine știe ce altceva. Am îmbogățit universul, l-am făcut mai frumos, i-am dăruit o floare, un Iris..

Câte dintre noi avem puterea, dar și înțelepciunea de a accepta și înțelege că acești copii nu sunt ai noștri? Am născut pentru societate. Am dat viață unui om, ori dacă nu înțelegem la timp cât de vital e ca omul acela să crească  fără umbră, omul nu se va înălța atât cât i-a fost dat.

Îmi doresc pentru fiica mea să nu care un rucsac de sfaturi, opinii și păreri, fie ele ale noastre, ale parinților ei. Îmi doresc pentru copilul meu să aibă posibilitatea să aleagă pur, liber și neinfluențată.

Sper să am, sau să dobândesc înțelepciunea de a trăi pentru mine, prin mine și nu prin ea, pentru ea; altfel ea nu va zbura niciodată cu aripi larg deschise…a vorbit un pui de om care se chinuie de mult prea mulți ani să părăsească cuibul de puf.

Mă încred în tine, copila mea

Zilele trec greu, cu mulți nervi și supărări de ambele părți, cu un living devastat de jucării, cu iaurt si biscuiți pe canapea, covor, gresie și în multe alte locuri. Fiecare zi e la fel, avem o rutină și încercăm să o respectăm, cu toate astea Iris a crescut mult, foarte mult și face lucruri diverse, unele amuzante, altele interesante, unele le-a învățat de la noi, altele sunt încercări de a ne imita.

Parcă timpul trece prea repede și insensibil la toate schimbările care se produc în jurul nostru. Mă gândesc cu drag și nostalgie la primul colțișor de dinte care a spart gingia, la prima bucată de pepene la care a molfăit pitica noastră, dar nu îmi amintesc cand a început să se ridice singurică din fund în picioare sau când a început să asocieze gesturi, gângureli la dorințe. Viața e un tumult de sentimente la vârsta asta, e un vârtej de provocări și în timpul zilei ma preocupă mai mult adunatul fărmiturilor de pe covor, decât să notez progresele fiicei mele. Încerc totuși să țin o evidență schematică a evoluției ei, dar sunt multe detalii pe care le-am omis. De aceea, m-am hotărât să neglijez Facebook-ul sau alte activități mai puțin bebelușești și să mă bucur de fiecare ”dans” al fiicei mele, de fiecare bătut din palme sau de orice exclamție de uimire.

Nimic nu se compară cu gurița ei  mică strânsă într-un ”Oooo” accentuat de impresia momentului sau cu două sprâncene încruntate în fața marii dileme a răsfoirii unei cărți.

Fiecare zi cu Iris e o avalanșă de sentimente diferite, toate frumoase, toate de bine, nici unul din  ele egalabil sau comparabil cu oricare alta emoție.

Cam acesta ar fi bilanțul nostru pentru ultimele luni, luni care s-au desfășurat cumplit de repede și care au luat cu ele tot greul, oboseala și necunoscutul. Cu fiecare oră alături de fiica mea, mă simt mai împlinită, mai deșteaptă și mai mămică. Cu orice lacrimă alinată de îmbrățișarea mea sau orice țipăt oprit la vederea mea, mă simt mai puternică și mai înțeleaptă. Comunicăm ușor atunci când îi acord atenție deplină, când mă încred în ce îmi cere ea și când ignor/uit canoanele scrise.